Capul Verde

Țara își trage numele de la peninsula Cap-Vert de pe coasta Senegalului. La rândul său, numele Cap-Vert provine din portugheză, de la Cabo Verde („capul verde”), denumire dată de exploratorii portughezi în 1444, cu câțiva ani înainte de a ajunge la insule. De-a lungul timpului, numele a fost anglicizat sub forma Cape Verde. În 2013, delegația țării a informat Organizația Națiunilor Unite că, în scopuri oficiale, trebuie folosită numai forma Cabo Verde (pronunție în portugheză [ˈkabu ˈveɾdɨ]), și nu alte traduceri.

Arhipelagul s-a format în urmă cu aproximativ 40–50 de milioane de ani, în epoca Eocenului. Înainte de sosirea europenilor, Insulele Capului Verde erau nelocuite. Au fost descoperite de navigatori genovezi și portughezi în jurul anului 1456. Potrivit documentelor oficiale portugheze, primele descoperiri au fost făcute de António de Noli, născut la Genova, care a fost ulterior numit guvernator al Capului Verde de către regele portughez Afonso al V-lea. Alți navigatori menționați ca având contribuții la descoperirile din arhipelagul Capul Verde sunt Diogo Dias, Diogo Afonso, venețianul Alvise da Ca' da Mosto și Diogo Gomes (care îl însoțise pe António de Noli în călătoria sa de descoperire și care a pretins că ar fi fost primul care a debarcat pe Santiago și primul care a dat acestei insule numele său).

În 1462, coloniști portughezi au ajuns pe Santiago și au întemeiat o așezare pe care au numit-o Ribeira Grande. Astăzi este cunoscută drept Cidade Velha („Orașul Vechi”), pentru a o deosebi de Ribeira Grande. Ribeira Grande cea originală a fost prima așezare europeană permanentă din zona tropicală.

În secolul al XVI-lea, arhipelagul a prosperat de pe urma comerțului atlantic cu sclavi. Pirații atacau ocazional așezările portugheze. Francis Drake, un corsar englez, a jefuit de două ori orașul Ribeira Grande, în 1585, pe când acesta făcea parte din Uniunea Iberică. După un atac francez în 1712, orașul a decăzut în importanță în raport cu Praia, din apropiere, care a devenit capitală în 1770.

Declinul comerțului cu sclavi în secolul al XIX-lea a dus la o criză economică. Prosperitatea timpurie a Capului Verde s-a stins treptat. Cu toate acestea, poziția insulelor de-a lungul rutelor maritime din centrul Atlanticului a făcut din Capul Verde un loc ideal pentru reaprovizionarea navelor. Datorită excelentului său port, Mindelo, situat pe insula São Vicente, țara a devenit un important centru comercial. Diplomatul Edmund Roberts a vizitat Capul Verde în 1832. Capul Verde a fost prima escală în călătoria lui Charles Darwin la bordul navei HMS Beagle, în 1832.

Din cauza resurselor naturale reduse și a investițiilor durabile insuficiente din partea portughezilor, cetățenii au devenit tot mai nemulțumiți de stăpânii lor coloniali, care refuzau să acorde autorităților locale o mai mare autonomie. În 1951, Portugalia a schimbat statutul Capului Verde din colonie în provincie de peste mări, în încercarea de a atenua naționalismul în creștere.

În 1956, Amílcar Cabral și un grup de capverdieni și guineeni au organizat (în Guineea Portugheză) Partidul African pentru Independența Guineei și a Capului Verde (PAIGC), o organizație clandestină. Acesta cerea îmbunătățirea condițiilor economice, sociale și politice din Capul Verde și Guineea Portugheză și a constituit baza mișcării de independență a celor două națiuni. Obiectivul său era obținerea independenței prin protest nonviolent. Totuși, în 1959, autoritățile portugheze au reacționat prin represiune, marcată de violență și arestări în masă, ceea ce a convins PAIGC că lupta armată era singurul mijloc viabil de a răsturna regimul colonial. Mutându-și sediul la Conakry, în Guineea, în 1960, PAIGC a început o rebeliune armată împotriva Portugaliei în 1961. Actele de sabotaj au degenerat în cele din urmă într-un război în Guineea Portugheză, care a opus 10.000 de soldați PAIGC unui număr de 35.000 de militari portughezi și africani.

Până în 1972, PAIGC controla o mare parte din Guineea Portugheză, în pofida prezenței trupelor portugheze, însă organizația nu a încercat să destabilizeze controlul portughez asupra Capului Verde. Guineea Portugheză și-a proclamat independența în 1973 și a obținut independența de jure în 1974. Mișcarea de independență în devenire, condusă inițial de Amílcar Cabral, asasinat în 1973, a fost preluată de fratele său vitreg, Luís Cabral, și a culminat cu independența arhipelagului în 1975.

În urma revoluției din aprilie 1974 din Portugalia, PAIGC a devenit o mișcare politică activă în Capul Verde. În decembrie 1974, PAIGC și Portugalia au semnat un acord care prevedea un guvern de tranziție format din portughezi și capverdieni. La 30 iunie 1975, capverdienii au ales o Adunare Națională, care a primit actele de independență din partea Portugaliei la 5 iulie 1975.

La 2 februarie 2024, Capul Verde a devenit a treia țară africană eliberată de malarie.

Guvern

Capul Verde este o republică semiprezidențială stabilă, cu un sistem democratic reprezentativ. În 2026 se situa la egalitate pe locul al doilea între cele mai democratice țări din Africa (alături de Mauritius și Africa de Sud), ocupând locul 40 pe plan mondial, conform scorului democrației electorale din indicii democrației V-Dem.

Constituția – adoptată în 1980 și revizuită în 1992, 1995 și 1999 – definește principiile fundamentale ale guvernării. Președintele este șeful statului și este ales prin vot direct pentru un mandat de cinci ani. Prim-ministrul este șeful guvernului și propune ceilalți miniștri și secretari de stat. El este desemnat de Adunarea Națională și numit de președinte. Membrii Adunării Naționale sunt aleși prin vot direct pentru mandate de cinci ani. În 2016, trei partide dețineau locuri în Adunarea Națională – MpD (36), PAICV (25) și Uniunea Democratică Independentă a Capului Verde (UCID) (3). Cele două principale partide politice sunt PAICV și MpD.

Sistemul judiciar este alcătuit dintr-o Curte Supremă de Justiție – ai cărei membri sunt numiți de președinte, de Adunarea Națională și de Consiliul Superior al Magistraturii – și din instanțe regionale. Instanțe distincte judecă cauzele civile, constituționale și penale. Căile de atac se soluționează de Curtea Supremă.

Recunoaștere internațională

În 2013, fostul președinte al Statelor Unite Barack Obama a declarat că Republica Capului Verde este „o adevărată poveste de succes”. Printre alte realizări, a fost apreciată prin următoarele evaluări:

Relații externe

Capul Verde urmează o politică de nealiniere și caută relații de cooperare cu toate statele prietene. Angola, Brazilia, China, Libia, Cuba, Franța, Guineea-Bissau, Germania, Italia, Portugalia, Spania, São Tomé și Príncipe, Senegal, Rusia, Luxemburg și Statele Unite au ambasade în Praia. Capul Verde duce o politică externă deosebit de activă, în special în Africa.

Capul Verde este stat membru fondator al Comunității Țărilor de Limbă Portugheză, cunoscută și drept „Commonwealth-ul lusofon”, o organizație internațională și asociație politică a națiunilor lusofone de pe patru continente, în care portugheza este limbă oficială. Capul Verde întreține relații bilaterale cu unele națiuni lusofone și este membru al mai multor organizații internaționale. De asemenea, participă la majoritatea conferințelor internaționale pe teme economice și politice. Din 2007, Capul Verde beneficiază de un statut de parteneriat special în raporturile cu UE, în temeiul Acordului de la Cotonou, și ar putea solicita un statut de membru special, mai ales pentru că escudo-ul capverdian, moneda țării, este ancorat la euro. În 2011, Capul Verde a ratificat Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale. În 2017, Capul Verde a semnat tratatul ONU privind interzicerea armelor nucleare.

În noiembrie 2021, Capul Verde și-a deschis prima ambasadă în Nigeria.

Armată

Armata Capului Verde este alcătuită din Garda Națională și Garda de Coastă; în 2005, 0,7% din PIB-ul țării a fost alocat apărării. După ce au purtat singurele lor lupte în războiul pentru independență împotriva Portugaliei, între 1974 și 1975, eforturile forțelor armate capverdiene s-au îndreptat spre combaterea traficului internațional de droguri. În 2007, împreună cu poliția capverdiană, acestea au desfășurat Operațiunea Șalupa Zburătoare (Operacão Lancha Voadora), o operațiune reușită de destructurare a unei rețele care aducea prin contrabandă cocaină din Columbia către Țările de Jos și Germania, folosind țara drept punct de tranzit. Operațiunea a durat mai bine de trei ani, fiind secretă în primii doi, și s-a încheiat în 2010. În 2016, Forțele Armate ale Capului Verde au fost implicate în masacrul de la Monte Tchota, un incident cu foc fratricid soldat cu 11 morți.

Arhipelagul Capului Verde se află în Oceanul Atlantic, la aproximativ 570 kilometri (350 mi) de coasta vestică a continentului african, în apropierea Senegalului, a Gambiei și a Mauritaniei, făcând totodată parte din ecoregiunea Macaronezia. Este situat între paralelele de 14° și 18° latitudine nordică și meridianele de 22° și 26° longitudine vestică. Țara este un grup în formă de potcoavă, alcătuit din zece insule (nouă locuite) și opt insulițe, care însumează o suprafață de 4.033 km² (1.557 de mile pătrate).

Insulele sunt împărțite spațial în două grupuri:

• Insulele Barlavento (insulele expuse vântului): Santo Antão, São Vicente, Santa Luzia, São Nicolau, Sal, Boa Vista; și
• Insulele Sotavento (insulele adăpostite de vânt): Maio, Santiago, Fogo, Brava.

Cea mai mare insulă, atât ca suprafață, cât și ca populație, este Santiago, care găzduiește capitala țării, Praia, principala aglomerare urbană a arhipelagului. Sal, Boa Vista și Maio sunt relativ plate, nisipoase și aride; celelalte insule sunt în general mai stâncoase și mai bogate în vegetație.

Geografie fizică și geologie

Din punct de vedere geologic, insulele sunt alcătuite în principal din roci magmatice, structurile vulcanice și materialul piroclastic reprezentând cea mai mare parte a volumului total al arhipelagului. Rocile vulcanice și plutonice sunt net bazice; arhipelagul constituie o provincie petrografică sodic-alcalină, cu o succesiune petrologică asemănătoare celei din alte insule macaroneziene. Insulele se află pe o ridicătură batimetrică cunoscută sub numele de Ridicătura Capului Verde. Aceasta este una dintre cele mai mari proeminențe din oceanele lumii, înălțându-se cu 2,2 kilometri (1,4 mile) într-o regiune semicirculară de 1.200 km² (460 de mile pătrate), asociată cu o ridicare a geoidului.

Anomaliile magnetice identificate în vecinătatea arhipelagului indică faptul că structurile care formează insulele datează de acum 125–150 de milioane de ani: insulele datează de acum 8 milioane de ani (în vest) până la 20 de milioane de ani (în est). Cele mai vechi roci aflate la suprafață se găsesc pe Maio și pe peninsula nordică a insulei Santiago și sunt lave-pernă (pillow lava) vechi de 128–131 de milioane de ani. Prima etapă a vulcanismului insular a început la începutul Miocenului și a atins apogeul la sfârșitul acestei perioade, când insulele au ajuns la dimensiunile lor maxime.

Vulcanismul din perioada istorică (de la colonizarea umană) s-a limitat la insula Fogo. Pico do Fogo, cel mai mare vulcan activ din regiune, a erupt în 2014. Are o caldeiră cu diametrul de 8 kilometri (5 mile), a cărei margine se află la o altitudine de 1.600 metri (5.249 picioare), și un con interior care se înalță până la 2.829 metri (9.281 picioare) deasupra nivelului mării. Caldeira a rezultat prin subsidență, în urma golirii parțiale (erupției) a camerei magmatice, de-a lungul unei coloane cilindrice din interiorul acesteia (la o adâncime de 8 kilometri (5 mile)).

Pe insulele Sal și Maio se găsesc întinse câmpuri saline (saline naturale). Pe Santiago, Santo Antão și São Nicolau, versanții aride lasă loc pe alocuri câmpurilor de trestie de zahăr sau plantațiilor de banani care se întind la poalele unor munți semeți. Falezele oceanice s-au format prin alunecări de teren catastrofale.

Climă

Clima Capului Verde este mai blândă decât cea a continentului african, deoarece marea înconjurătoare moderează temperaturile, iar curenții reci atlantici generează o atmosferă aridă. În schimb, insulele nu sunt afectate de fenomenul de upwelling (ascensiunea apelor reci de adâncime) care influențează coasta vest-africană, astfel încât temperatura aerului este mai scăzută decât în Senegal, dar marea este mai caldă. Datorită reliefului unor insule, precum Santiago cu munții săi abrupți, insulele pot beneficia de precipitații de origine orografică, care permit dezvoltarea unor păduri bogate și a unei vegetații luxuriante acolo unde aerul umed se condensează, umezind plantele, stâncile, solul, trunchiurile, mușchiul etc. Pe insulele mai înalte și relativ mai umede, clima este propice dezvoltării pădurilor de muson uscat și a laurisilvei. Capul Verde se află în ecoregiunea pădurilor uscate ale Insulelor Capului Verde. Temperaturile medii variază de la 22 °C (72 °F) în februarie la 27 °C (80,6 °F) în septembrie. Capul Verde face parte din centura semiaridă Saheliană, fără a atinge nivelurile de precipitații din vecinătatea Africii de Vest. Ploile cad neregulat între august și octombrie, cu averse scurte și frecvente. Un deșert este de obicei definit ca un teritoriu care primește mai puțin de 250 mm (9,8 in) de precipitații anuale. Totalul de 145 mm (5,7 in) înregistrat pe Sal confirmă această încadrare. Cea mai mare parte a ploilor anuale cade în septembrie.

Din cauza rarității precipitațiilor în zonele nemontane, peisajul este atât de arid încât mai puțin de două procente din suprafață este arabilă. Arhipelagul poate fi împărțit în patru mari zone ecologice – aridă, semiaridă, subumedă și umedă – în funcție de altitudine și de precipitațiile medii anuale, care variază de la mai puțin de 100 millimetrui (3,9 inches) în zonele aride de coastă, precum Deserto de Viana (67 millimetrui (2,6 inches) la Sal Rei), până la peste 1.000 millimetrui (39 inches) în zonele montane umede. Cea mai mare parte a precipitațiilor provine din condensarea ceții oceanice. Pe unele insule, precum Santiago, clima mai umedă din interior și de pe coasta estică contrastează cu cea mai uscată de pe coasta sudică/sud-vestică.

Uraganele care se îndreaptă spre emisfera vestică își au adesea originea în apropierea Insulelor Capului Verde. Aceste uragane de tip Capul Verde pot deveni foarte intense pe măsură ce traversează apele calde ale Atlanticului. Un sezon obișnuit al uraganelor cuprinde aproximativ două uragane de tip Capul Verde, care sunt de regulă cele mai mari și mai intense furtuni ale sezonului, deoarece dispun adesea de întinderi vaste de ocean cald deschis pe care se pot dezvolta înainte de a atinge uscatul. Cei mai mari cinci cicloni tropicali atlantici înregistrați vreodată au fost uragane de tip Capul Verde. Cei mai longevivi cicloni tropicali din bazinul atlantic sunt, în majoritate, uragane de tip Capul Verde.

Din 1851, insulele au fost lovite de două ori de uragane: în 1892 și în 2015 (uraganul Fred, cel mai estic uragan format vreodată în Atlantic).

Potrivit președintelui statului Nauru, în 2011 Capul Verde era clasat drept a opta cea mai amenințată națiune de inundațiile provocate de schimbările climatice. În 2023, secretarul general al ONU, António Guterres, a sosit în Capul Verde pentru a atrage atenția asupra schimbărilor climatice. El a afirmat că țara se află în prima linie a crizei existențiale generate de perturbările climatice și că liderii mondiali trebuie să acționeze pentru a face față crizei climatice. Capul Verde este un lider în domeniul energiei regenerabile în Africa Subsahariană. În 2023, 20% din energia sa provenea din surse regenerabile, obiectivul fiind creșterea acestei ponderi la 50% până în 2030. În 2023, Portugalia a semnat un acord de anulare a 140 de milioane de euro din datoria Capului Verde, în schimbul investirii de către țară în proiecte de mediu. Acest acord este unul dintre primele schimburi de tip „datorie contra natură” (debt-for-nature swap) din Africa.

Biodiversitate

Izolarea Capului Verde a făcut ca insulele să adăpostească numeroase specii endemice, în special păsări și reptile, multe dintre ele amenințate de dezvoltarea umană. Printre păsările endemice se numără drepneaua lui Alexander (Apus alexandri), stârcul lui Bourne (Ardea purpurea bournei), ciocârlia de Raso (Alauda razae), lăcarul de Capul Verde (Acrocephalus brevipennis) și vrabia de Iago (Passer iagoensis). Insulele reprezintă, de asemenea, o importantă zonă de cuibărit pentru păsări marine, printre care furtunarul de Capul Verde. Printre reptile se numără gecko-ul gigant de Capul Verde (Tarentola gigas).

Suprafața împădurită reprezintă circa 11% din suprafața totală a țării, echivalentul a 45.720 de hectare (ha) de pădure în 2020, în creștere față de 15.380 ha în 1990. În 2020, pădurile cu regenerare naturală acopereau 13.680 ha, iar pădurile plantate 32.040 ha. Pentru anul 2015, s-a raportat că 100% din suprafața forestieră se afla în proprietate publică.

Organizare administrativă

Capul Verde este împărțit în 22 de municipalități (concelhos) și subîmpărțit în 32 de parohii (freguesias), pe baza parohiilor religioase care existau în perioada colonială:

Creșterea economică notabilă a Capului Verde și îmbunătățirea condițiilor de trai, în pofida lipsei resurselor naturale, au atras recunoașterea internațională, alte țări și organizații internaționale acordând frecvent ajutor pentru dezvoltare. Din 2007, ONU l-a clasificat drept țară în curs de dezvoltare, și nu drept țară cel mai puțin dezvoltată.

Capul Verde dispune de puține resurse naturale. Doar cinci dintre cele zece insule principale (Santiago, Santo Antão, São Nicolau, Fogo și Brava) susțin în mod normal o producție agricolă semnificativă, iar peste 90% din alimentele consumate sunt importate. Resursele minerale includ sarea, pozzolana (o rocă vulcanică folosită la producerea cimentului) și calcarul. Cele câteva crame ale țării, care produc vinuri în stil portughez, s-au concentrat în mod tradițional pe piața internă, dar au primit recent și unele aprecieri internaționale.

Economia este orientată spre servicii, comerțul, transporturile și serviciile publice reprezentând peste 70% din PIB. Deși aproape 35% din populație trăiește în mediul rural, agricultura și pescuitul contribuie cu doar circa 9% la PIB. Industria ușoară asigură cea mai mare parte a restului. Peștele și fructele de mare sunt abundente, iar cantități mici sunt exportate. Capul Verde dispune de instalații frigorifice și de congelare, precum și de fabrici de prelucrare a peștelui la Mindelo, Praia și pe insula Sal. Capverdienii stabiliți în străinătate contribuie la economia internă cu o sumă estimată la 20% din PIB, prin remitențe. În ciuda resurselor naturale reduse și a caracterului semideșertic, țara are cel mai ridicat nivel de trai din regiune și a atras mii de imigranți de diferite naționalități.

Din 1991, guvernul a urmărit politici economice orientate spre piață, printre care primirea deschisă a investitorilor străini și un amplu program de privatizare. A stabilit drept priorități principale de dezvoltare promovarea economiei de piață și a sectorului privat; dezvoltarea turismului, a industriilor prelucrătoare ușoare și a pescuitului; precum și dezvoltarea infrastructurii de transport, comunicații și energie. Între 1994 și 2000 s-au realizat sau planificat investiții străine de circa 407 milioane de dolari, dintre care 58% în turism, 17% în industrie, 4% în infrastructură și 21% în pescuit și servicii.

În 2011, un parc eolian a fost construit pe patru insule, asigurând aproximativ 30% din electricitatea țării. În calitate de gazdă a Centrului Regional pentru Energie Regenerabilă și Eficiență Energetică al CEDEAO, inaugurat în 2010, Capul Verde își propusese să ofere un exemplu, devenind complet dependent de surse regenerabile de energie până în 2025. Această politică era în concordanță cu seria de documente adoptate în 2015, care deschideau calea către o dezvoltare mai durabilă, printre care Agenda de transformare până în 2030 a Capului Verde, Planul național pentru energie regenerabilă și Strategia de dezvoltare cu emisii reduse de carbon și rezistentă la schimbările climatice. Doi ani mai târziu, acestora li s-a adăugat un Plan strategic pentru dezvoltare durabilă, 2017–2021. De atunci, Capul Verde a amânat acest obiectiv, propunându-și ca 50% din energie să fie produsă din surse regenerabile până în 2030 și 100% până în 2050.

Între 2000 și 2009, PIB-ul real a crescut în medie cu peste 7% pe an, mult peste media țărilor subsahariene și mai rapid decât în majoritatea economiilor insulare mici din regiune. Performanța economică solidă a fost susținută de una dintre cele mai dinamice industrii turistice din lume, precum și de intrări substanțiale de capital, care au permis Capului Verde să își constituie rezerve valutare naționale echivalente cu 3,5 luni de importuri. Șomajul a scăzut rapid, iar țara este pe cale să atingă majoritatea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului ale ONU, inclusiv înjumătățirea nivelului sărăciei față de 1990. În 2007, Capul Verde a aderat la Organizația Mondială a Comerțului (OMC), iar în 2008 țara a trecut de la statutul de țară cel mai puțin dezvoltată (LDC) la cel de țară cu venituri medii (MIC).

Capul Verde cooperează îndeaproape cu Portugalia la fiecare nivel al economiei, ceea ce a determinat legarea monedei sale mai întâi de escudo portughez și, în 1999, de euro. La 23 iunie 2008, Capul Verde a devenit al 153-lea membru al OMC. La începutul lunii ianuarie 2018, guvernul a anunțat majorarea salariului minim la 13.000 CVE (118 €) pe lună, de la 11.000 CVE, măsură intrată în vigoare la mijlocul lunii ianuarie 2018.

Alocarea totală a Comisiei Europene pentru perioada 2008–2013, prevăzută pentru ca Capul Verde să abordeze „reducerea sărăciei, în special în zonele rurale și periurbane în care gospodăriile sunt conduse de femei, precum și buna guvernanță”, se ridică la 54,1 milioane de euro.

Turism

Poziția strategică a Capului Verde, la intersecția rutelor aeriene și maritime din centrul Atlanticului, a fost consolidată prin îmbunătățiri semnificative aduse portului din Mindelo (Porto Grande) și aeroporturilor internaționale de pe Sal și din Praia. Aeroportul Internațional Aristides Pereira a fost deschis în 2007, iar Aeroportul Cesária Évora în 2009. Instalațiile de reparații navale de la Mindelo au fost deschise în 1983.

Principalele porturi sunt Mindelo și Praia, însă toate celelalte insule dispun de instalații portuare mai mici. Pe lângă aeroportul internațional de pe Sal, s-au construit aeroporturi pe toate insulele locuite. Cu excepția celor de pe Brava și Santo Antão, toate aeroporturile beneficiază de curse aeriene regulate. Arhipelagul are 3.050 km (1.895 mi) de drumuri, dintre care 1.010 km (628 mi) sunt asfaltate, cele mai multe fiind pavate cu piatră cubică.

Capul Verde avea o populație de 491.233 de locuitori în 2021. O mare parte dintre capverdieni (236.000) trăiește pe insula Santiago. Capverdienii sunt descendenți ai africanilor (liberi sau înrobiți) și ai europenilor de origini diverse. Există și capverdieni cu strămoși evrei din Africa de Nord, mai ales pe insulele Boa Vista, Santiago și Santo Antão.

Traiectoria istorică a țării a inclus, încă de la început, un proces de formare a claselor sociale. În prezent, se poate constata absența unei „burghezii”, însă existența mai multor tipuri de „mica burghezie” este semnificativă din punct de vedere numeric. Cea mai mare parte a populației este însă alcătuită din țărănime și dintr-o anumită clasă muncitoare.

Limbi

Limba oficială este portugheza. Este limba de predare și a administrației. Este folosită și în presă, la televiziune și la radio. Creola capverdiană (Kriolu) este folosită în vorbirea curentă și este limba maternă a aproape tuturor capverdienilor. Constituția națională prevede măsuri pentru a-i acorda paritate cu portugheza. Există un corpus substanțial de literatură în creolă, mai ales în creola de Santiago și în creola de São Vicente. Kriolu a câștigat în prestigiu de la independența țării față de Portugalia.

Diferențele dintre formele limbii de la o insulă la alta au constituit un obstacol major în calea standardizării acesteia. Unele voci au susținut elaborarea a două standarde: unul nordic (Barlavento), centrat pe creola de São Vicente, și unul sudic (Sotavento), centrat pe creola de Santiago. Manuel Veiga, lingvist și ministru al culturii al Capului Verde, este principalul promotor al oficializării și standardizării formei Kriolu.

Religie

Marea majoritate a capverdienilor sunt creștini; reflectând secole de stăpânire portugheză, catolicii formează cea mai mare comunitate religioasă, reprezentând puțin sub 80% în 2010 (în ușoară scădere față de 85% din populație în 2007). Majoritatea celorlalte grupuri religioase sunt protestante, comunitatea evanghelică a Nazarineanului formând a doua comunitate ca mărime; alte confesiuni importante sunt Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, Adunările lui Dumnezeu, Biserica Universală a Împărăției lui Dumnezeu și Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă. Islamul este cea mai mare religie minoritară. Iudaismul a avut o prezență istorică în epoca colonială. Ateii reprezintă mai puțin de 1% din populație. Mulți capverdieni îmbină prin sincretism creștinismul cu credințe și obiceiuri africane autohtone.

Emigrare și imigrare

Aproape de două ori mai mulți capverdieni trăiesc în străinătate (aproape un milion) decât în țara însăși. Insulele au o îndelungată istorie a emigrării, iar capverdienii sunt răspândiți pe scară largă în întreaga lume, de la Macao la Haiti și din Argentina până în Suedia. Diaspora ar putea fi mult mai mare decât indică statisticile oficiale, întrucât, până la independența din 1975, imigranții capverdieni aveau pașapoarte portugheze. Majoritatea trăiesc în Statele Unite și în Europa de Vest, primele găzduind cea mai mare comunitate din străinătate, de 500.000 de persoane. Cei mai mulți din SUA sunt concentrați în Noua Anglie, în special la Boston, New Bedford și Providence; Brockton, Massachusetts are cea mai mare comunitate dintre toate orașele americane (18.832).

Capverdienii emigrează în Massachusetts încă din anii 1840, însă cea mai mare parte a populației actuale a sosit în anii 1970. Ei constituie acum unul dintre primele zece grupuri de imigranți din Boston și cel mai mare grup național african. Primul val de imigranți a venit în Massachusetts pentru a lucra în industria vânătorii de balene. Odată cu declinul vânătorii de balene, aceștia s-au orientat spre munca pe mare, spre munca agricolă sezonieră (precum culesul merișoarelor) și spre munca în fabrici. Al doilea val de imigranți a sosit după ce Capul Verde și-a obținut independența în 1975. Și aceștia și-au găsit de lucru în fabrici, dar, pe măsură ce uzinele se închideau, s-au îndreptat spre sectorul serviciilor în anii 1990. Imigranții au dezvoltat un sector dinamic de mici afaceri, printre care restaurante, băcănii, birouri imobiliare și de asigurări și alte întreprinderi. Imigranții din SUA au o îndelungată tradiție a serviciului militar american, fiind prezenți în fiecare conflict major, de la Războiul de Independență până la Războiul din Vietnam.

Din cauza legăturilor coloniale seculare, al doilea cel mai mare număr de capverdieni trăiește în Portugalia (150.000), cu comunități însemnate în fostele colonii portugheze Angola (45.000) și São Tomé și Príncipe (25.000). Populații importante există în țări cu asemănări culturale și lingvistice, precum Spania (65.500), Franța (25.000), Senegal (25.000) și Italia (20.000). Alte țări cu comunități numeroase sunt Regatul Unit (35.500), Țările de Jos (20.000, dintre care 15.000 concentrate la Rotterdam), precum și Luxemburg și Scandinavia (7.000). În afara SUA și a Europei, cele mai mari populații capverdiene se află în Mexic (5.000) și Argentina (8.000).

De-a lungul anilor, Capul Verde a devenit tot mai mult un beneficiar net de migranți, datorită venitului relativ ridicat pe cap de locuitor, stabilității politice și sociale și libertăților civile. Migranții din China formează un segment important și numeros al populației străine, în timp ce țările vecine din Africa de Vest reprezintă cel mai mare procent din populația de imigranți. În secolul al XXI-lea, câteva mii de persoane din Europa și din cele două Americi s-au stabilit în țară, în majoritate profesioniști, antreprenori și pensionari. Peste 22.000 de rezidenți născuți în străinătate sunt naturalizați, provenind din peste 90 de țări.

Sănătate

Rata mortalității infantile în rândul copiilor cu vârste între 0 și 5 ani este de 15 la 1.000 de nou-născuți vii, potrivit celor mai recente date (2017) ale Institutului Național de Statistică, iar rata mortalității materne este de 42 de decese la 100.000 de nou-născuți vii. Rata de prevalență a HIV/SIDA în rândul capverdienilor cu vârste între 15 și 49 de ani este de 0,8%.

Potrivit celor mai recente date (2017) ale Institutului Național de Statistică, speranța de viață la naștere este de 76,2 ani; mai exact, 72,2 ani pentru bărbați și 80,2 ani pentru femei. Există șase spitale: două spitale centrale (Praia și Mindelo) și patru spitale regionale (în Santa Catarina, Santo Antão, Fogo și Sal). În plus, există 28 de centre de sănătate, 35 de centre sanitare și numeroase clinici private.

Populația se numără printre cele mai sănătoase din Africa. De la obținerea independenței, țara și-a îmbunătățit considerabil indicatorii de sănătate. Pe lângă faptul că a fost promovată în grupul țărilor cu „dezvoltare medie” în 2007, ieșind din categoria țărilor cel mai puțin dezvoltate (fiind a doua țară care a reușit acest lucru), în 2020 se afla pe locul 11 în Africa după Indicele dezvoltării umane. Cheltuielile totale pentru sănătate au reprezentat 7,1% din PIB (2015). Capul Verde se situează pe locul 48 din 127 de țări cu date suficiente, cu un scor GHI de 9,2, ceea ce indică un nivel scăzut al foametei.

Educație

Capul Verde are unul dintre cele mai bune sisteme de învățământ din Africa, clasat pe locul 8 de World Education Forum în 2023. Deși sistemul de învățământ este asemănător celui portughez, de-a lungul anilor universitățile locale au adoptat tot mai mult sistemul de învățământ american; de exemplu, toate cele zece universități existente oferă programe de licență de patru ani, spre deosebire de programele de licență de cinci ani care existau înainte de 2010. Învățământul primar este obligatoriu și gratuit pentru copiii cu vârste între 6 și 14 ani.

În 2011, rata netă de înscriere în învățământul primar era de 85%. Aproximativ 91% din populația totală de peste 15 ani știe să scrie și să citească, iar aproximativ 25% din populație deține o diplomă universitară; un număr semnificativ dintre acești absolvenți dețin titluri de doctor în diferite domenii academice. Manualele au fost puse la dispoziția a 90% dintre elevi, iar 98% dintre profesori au urmat cursuri de formare continuă. Deși majoritatea copiilor au acces la educație, unele probleme persistă. De exemplu, cheltuielile pentru materiale școlare, mese și cărți sunt insuficiente.

În octombrie 2016, existau 69 de școli secundare (inclusiv 19 școli secundare private) și cel puțin 10 universități. În 2015, 23% din populație urmase sau absolvise învățământul secundar. În ceea ce privește învățământul superior, 9% dintre bărbați și 8% dintre femei dețineau o diplomă de licență sau frecventaseră o universitate. Cheltuielile totale pentru educație au reprezentat 5,6% din PIB (2010). Numărul mediu de ani de școlarizare în rândul adulților de peste 25 de ani era de 12. Aceste tendințe au continuat în 2017. Capul Verde se remarcă în Africa de Vest prin calitatea și caracterul incluziv al sistemului său de învățământ superior. În 2017, unul din patru tineri urma o universitate, iar o treime dintre studenți optau pentru domeniile științei, tehnologiei, ingineriei și matematicii. Femeile reprezentau o treime dintre studenți, dar două treimi dintre absolvenți în 2018.

Știință și tehnologie

În 2011, Capul Verde a alocat doar 0,07% din PIB cercetării și dezvoltării, una dintre cele mai scăzute rate din Africa de Vest. Ministerul Învățământului Superior, Științei și Culturii intenționează să consolideze sectoarele cercetării și cel academic, punând accent pe o mobilitate mai mare, prin programe de schimb și acorduri de cooperare internațională. Ca parte a acestei strategii, Capul Verde participă la programul iberoamerican de mobilitate academică, care preconizează mobilizarea a 200.000 de cadre universitare între 2015 și 2020. În 2025, Capul Verde s-a clasat pe locul 95 în Indicele global al inovației.

Capul Verde număra 25 de cercetători în 2011, o densitate de 51 de cercetători la un milion de locuitori. Media mondială era de 1.083 la un milion în 2013. Toți cei 25 de cercetători lucrau în sectorul public în 2011, iar unul din trei era femeie (36%). Nu se desfășura nicio cercetare în domeniile științelor medicale sau agricole. Dintre cei opt ingineri implicați în cercetare și dezvoltare, unul era femeie. Trei din cei cinci cercetători din domeniul științelor naturii erau femei, la fel ca trei din cei șase specialiști în științe sociale și doi din cei cinci cercetători din domeniul științelor umaniste.

În 2015, guvernul a anunțat un proiect de construire a unui parc tehnologic destinat afacerilor, cercetării și dezvoltării. Denumit TechPark Cabo Verde, acesta și-a început activitatea în 2023, iar inaugurarea oficială a parcului tehnologic a avut loc în 2025. Proiectul este finanțat atât de Banca Africană de Dezvoltare, cât și de guvernul Capului Verde. Scopul acestui demers este, potrivit ministrului finanțelor, Olavo Correia, „de a atrage mari companii internaționale care să se stabilească aici [pentru a] ajuta companiile locale și întreprinderile nou-înființate să devină mai competitive”.

Capul Verde are o rată ridicată de acces la internet și o piață a telefoniei mobile în creștere. Guvernul a investit în îmbunătățirea infrastructurii TIC și a lansat o serie de inițiative pentru a promova dezvoltarea economiei digitale. Economia digitală are potențialul de a crea locuri de muncă, de a stimula creșterea economică și de a îmbunătăți calitatea vieții.

Criminalitate

Furturile și spargerile sunt frecvente, mai ales în locurile aglomerate, precum piețele, festivalurile și sărbătorile. Adesea, autorii acestor infracțiuni sunt grupuri de copii ai străzii. Omorurile sunt concentrate în principalele centre de populație, Praia și Mindelo.

Cultura Capului Verde se caracterizează printr-un amestec de elemente africane și europene: în timp ce limba și religia sunt de origine europeană, alte aspecte, precum dansul și muzica, reprezintă o combinație unică a moștenirii culturale a celor două continente diferite.

Meciurile de fotbal și activitățile bisericești sunt surse tipice de interacțiune socială și de divertisment. Plimbarea tradițională prin praça (piața orașului) pentru a se întâlni cu prietenii este un obicei practicat frecvent în orașele capverdiene.

Mass-media

În localitățile cu electricitate, televiziunea este disponibilă pe patru canale: unul de stat (RTC – TCV) și trei aflate în proprietate străină: RTI Cabo Verde, lansat de compania portugheză RTI în 2005; Record Cabo Verde, lansat de compania braziliană Rede Record la 31 martie 2007; și, din 2016, TV CPLP. Printre canalele premium disponibile se numără versiunile capverdiene ale Boom TV și Zap Cabo Verde, două canale deținute de compania braziliană Record. În Capul Verde sunt disponibile și alte canale premium, în special canale prin satelit, frecvente în hoteluri și vile, deși disponibilitatea lor este în general limitată. Unul dintre acestea este RDP África, versiunea africană a postului de radio portughez RDP.

La începutul anului 2023, aproximativ 99% din populație deținea un telefon mobil activ, 70% aveau acces la internet, 11% dețineau un telefon fix, iar 2% erau abonați la televiziunea prin cablu locală.

În 2004, existau șapte posturi de radio: șase independente și unul de stat. Presa este operată de Agenția de Presă Capverdiană (secundar sub numele de Inforpress). Printre posturile de radio naționale se numără RCV, RCV+, Radio Kriola și postul religios Radio Nova. Printre posturile locale se numără Rádio Praia, primul post de radio din Capul Verde; Praia FM, primul post FM din țară; Rádio Barlavento, Rádio Clube do Mindelo și Radio Morabeza din Mindelo.

Muzică

Capverdienii sunt cunoscuți pentru muzicalitatea lor, bine exprimată prin manifestări populare precum Carnavalul din Mindelo. Muzica capverdiană încorporează „influențe africane, portugheze și braziliene”. Muzica națională este morna, un gen de cântec melancolic și liric, interpretat de obicei în creola capverdiană. Cel mai popular gen muzical după morna este coladeira, urmat de funaná și de batuque. Cesária Évora a fost cea mai cunoscută cântăreață capverdiană din lume, supranumită „diva desculță”, fiindcă îi plăcea să cânte desculță pe scenă. Era numită și „Regina Mornei”, spre deosebire de unchiul ei Bana, supranumit „Regele Mornei”. Experiența diasporei capverdiene se reflectă în numeroase expresii artistice și culturale, precum cântecul Sodade al Cesáriei Évora. Alți cântăreți sunt Sara Tavares, Lura și Mayra Andrade.

Un alt mare reprezentant al muzicii tradiționale din Capul Verde a fost Antonio Vicente Lopes, mai cunoscut sub numele de Travadinha, alături de Ildo Lobo, care a murit în 2004. Casa de Cultură din centrul orașului Praia poartă, în onoarea sa, numele de Casa de Cultură Ildo Lobo.

Dans

Cel mai popular gen de dans se numește funaná, originar din Santiago, și se dansează solo sau în pereche, cu flexii rapide ale genunchilor și un ritm vioi. Un alt gen de dans popular este coladeira, un dans mai lent, originar din São Vicente. Batuque provine din Santiago și implică multe mișcări de șold și percuție. Zouk și Kizomba sunt genuri de dans mai noi, apărute în alte țări.

Literatură

Literatura capverdiană este una dintre cele mai bogate din Africa lusofonă. Printre poeți se numără Paulino Vieira, Manuel de Novas, Sergio Frusoni, Eugénio Tavares și B. Léza, iar printre prozatori se numără Baltasar Lopes da Silva, António Aurélio Gonçalves, Manuel Lopes, Orlanda Amarílis, Henrique Teixeira de Sousa, Arménio Vieira, Kaoberdiano Dambará, Dr. Azágua și Germano Almeida. Primul roman scris de o femeie din Capul Verde a fost A Louca de Serrano, de Dina Salústio; traducerea sa în engleză, The Madwoman of Serrano, a fost prima traducere în engleză a unui roman capverdian.

Film

Carnavalul și insula São Vicente sunt înfățișate în lungmetrajul documentar Tchindas din 2015, nominalizat la cea de-a 12-a ediție a Africa Movie Academy Awards. Insula a fost și locul de filmare al filmului francez Ama Gloria din 2023, regizat de Marie Amachoukeli.

Bucătărie

Bucătăria capverdiană se bazează în principal pe pește și pe alimente de bază precum porumbul și orezul. Legumele disponibile în cea mai mare parte a anului sunt cartofii, ceapa, roșiile, maniocul, varza, kale și fasolea uscată. Fructe precum bananele și papaya sunt disponibile tot timpul anului, în timp ce altele, precum mango și avocado, sunt sezoniere.

Un preparat popular este cachupa, o tocană gătită îndelung din porumb, fasole și pește sau carne. Un aperitiv obișnuit este pastel, un aluat umplut cu pește sau carne, care este apoi prăjit.

Sport

Cea mai de succes echipă sportivă este echipa națională masculină de handbal, care a câștigat medalia de argint la Campionatul African de Handbal Masculin din 2022 și medalia de bronz la Campionatul African de Handbal Masculin din 2026. A debutat la Campionatul de Handbal Masculin din Africa în 2020 și participă la Campionatul Mondial de Handbal Masculin din 2019.

Capul Verde este renumit pentru wave sailing (un tip de windsurfing) și kiteboarding. Josh Angulo, hawaiian și campion mondial PWA la proba de val în 2009, a contribuit mult la promovarea arhipelagului ca destinație pentru windsurfing. Mitu Monteiro, un kitesurfer local, a fost campion mondial la kitesurfing în proba de val în 2008.

Capul Verde este reprezentat de o echipă națională de fotbal, poreclită Tubarões Azuis („Rechinii Albaștri”), aflată sub coordonarea Federației de Fotbal a Capului Verde (FCF). Echipa a participat la patru ediții ale Cupei Africii pe Națiuni – în 2013, 2015, 2021 și 2023 – și s-a calificat la primul său Campionat Mondial în 2026, unde a devenit prima echipă debutantă, după Slovacia în 2010, care a ajuns în faza eliminatorie, în urma unor remize apreciate cu echipe favorite precum Spania, Uruguay și Arabia Saudită. A stârnit și mai multă admirație ducând-o pe deținătoarea titlului, Argentina, în prelungiri în șaisprezecimile de finală, pierzând în cele din urmă cu 3–2.

Echipa națională feminină de fotbal a reușit, la rândul său, calificarea pentru prima dată la Cupa Africii pe Națiuni la feminin, la ediția din 2026 a competiției.

Capul Verde a participat la fiecare ediție a Jocurilor Olimpice de vară din 1996, dar nu a câștigat prima medalie decât în 2024, când Daniel Varela de Pina a cucerit o medalie de bronz la box. În 2016, Gracelino Barbosa a devenit primul capverdian care a câștigat o medalie la Jocurile Paralimpice.

Porturi

Există patru porturi internaționale: Mindelo, Praia, Palmeira și Sal Rei. Mindelo, pe São Vicente, este principalul port pentru navele de croazieră și punctul terminus al cursei de feribot către Santo Antão. Praia, pe Santiago, este principalul nod al curselor locale de feribot către celelalte insule. Palmeira, pe Sal, alimentează cu combustibil principalul aeroport al insulei, Aeroportul Internațional Amílcar Cabral, și are un rol important pentru construcțiile hoteliere aflate în desfășurare pe insulă. Porto Novo, pe Santo Antão, este singura cale de import și export al produselor de pe insulă, precum și pentru traficul de pasageri, de la închiderea pistei de aterizare de la Ponta do Sol. Există și porturi mai mici, în esență simple debarcadere, la Tarrafal, pe São Nicolau, Sal Rei, pe Boa Vista, Vila do Maio (Porto Inglês), pe Maio, São Filipe, pe Fogo, și Furna, pe Brava. Acestea servesc drept terminale pentru cursele de feribot dintre insule, care transportă atât mărfuri, cât și pasageri. Debarcaderul de la Santa Maria, pe Sal, folosit atât de ambarcațiunile de pescuit, cât și de cele de scufundări, a fost reabilitat.

Aeroporturi

În 2014 existau șapte aeroporturi în funcțiune – patru internaționale și trei interne. Alte două erau scoase din uz: unul pe Brava, iar celălalt pe Santo Antão, închis din motive de siguranță. Datorită poziției sale geografice, Capul Verde este survolat adesea de avioane de linie transatlantice. Se află pe ruta convențională a traficului aerian dintre Europa și America de Sud, care duce din sudul Portugaliei, prin Insulele Canare și Capul Verde, spre nordul Braziliei.

Aeroporturi internaționale

• Aeroportul Internațional Amílcar Cabral, insula Sal
• Aeroportul Internațional Nelson Mandela, insula Santiago
• Aeroportul Internațional Aristides Pereira, insula Boa Vista
• Aeroportul Cesária Évora, insula São Vicente

Drone aeriene

Drone mici, fără pilot, capabile să transporte până la 5 kg (11 lb), au fost folosite experimental în 2021 pentru sarcini precum livrarea de medicamente între insule.