Tongva

Tongva

Cuvântul Tongva a fost consemnat de C. Hart Merriam în 1905 pe baza mărturiilor culese de la mai mulți informatori. Printre aceștia s-a numărat și doamna James Rosemyre (născută Narcisa Higuera) (Gabrileño), care locuia în jurul Fortului Tejon, lângă Bakersfield. Ortografia lui Merriam arată clar că endonimul s-ar pronunța /ˈtoːŋve/.

Unii descendenți preferă endonimul Kizh, despre care susțin că este un nume mai vechi și mai precis din punct de vedere istoric, bine documentat de înregistrările Institutului Smithsonian, Congresului, Bisericii Catolice, Misiunii San Gabriel, precum și în lucrările altor cercetători.

Gabrieleño

Spaniolii se refereau la popoarele indigene din jurul Misiunii San Gabriel drept Gabrieleño. Acesta nu era autonimul lor (numele folosit de ei înșiși). Din cauza utilizărilor istorice, termenul face parte din numele oficial al fiecărui trib din această zonă, scris fie „Gabrieleño”, fie „Gabrielino”.

Deoarece grupurile tribale au avut dezacorduri cu privire la utilizarea adecvată a termenului Tongva, acestea au adoptat termenul Gabrieleño ca termen de mediere. De exemplu, când Debra Martin, membră a consiliului local din Pomona, a condus un proiect în 2017 de dedicare a unor statui din lemn în Parcul Ganesha din localitate populației indigene din zonă, reprezentanții acesteia din urmă s-au aflat în dezacord cu privire la ce nume, Tongva sau Kizh, ar trebui folosit pe placa comemorativă. Reprezentanții tribali au fost de acord provizoriu să folosească termenul Gabrieleño.

Legea din 21 septembrie 1968 a introdus acest concept de afiliere a strămoșilor unui solicitant pentru a exclude anumite persoane de la distribuirea fondurilor de despăgubire către „indienii din California” care au ales să primească o parte din orice compensații financiare acordate anumitor triburi din California care se desprinseseră din grupul generic. Membrii sau strămoșii grupului petiționar nu au fost afectați de excluderea din Lege. Persoanele cu descendență liniară sau colaterală dintr-un trib indian care au locuit în California în 1852, dacă nu erau excluse de prevederile Legii din 1968, ar rămâne pe lista „indienilor din California”. Pentru a se conforma Legii, Secretarul de Interne ar trebui să colecteze informații despre afilierea la grup a strămoșilor indieni ai unui solicitant. Aceste informații ar fi utilizate pentru a identifica solicitanții care ar putea avea parte de o altă compensație. Prin urmare, afilierea la grup a strămoșilor unui solicitant era o bază pentru excluderea de pe lista oficială, dar nu o cerință pentru includerea pe aceasta. Legea din 1968 prevedea că Secretarul de Interne va distribui o parte egală din sumă acordată persoanelor de pe lista oficială, „indiferent de afilierea la grup”.

Înainte de perioada misiunii

Multe dovezi sugerează că tribul Tongva este descendentul unor popoare vorbitoare de limbă uto-aztecă, originare din teritoriul actual al statului Nevada și care s-au mutat spre sud-vest, în sudul Californiei de coastă, în urmă cu aproximativ 3.500 de ani. Conform unui model propus de arheologul Mark Q. Sutton, acești migranți fie i-au absorbit, fie i-au alungat pe primii locuitori vorbitori de limbă hokan. Până în anul 500 d.Hr., o sursă estimează că tribul Tongva ar fi putut ocupa toate teritoriile asociate acum cu ei, deși acest lucru este neclar și contestat de către cercetători.

În 1811, preoții din Misiunea San Gabriel au înregistrat cel puțin patru limbi: kokomcar, guiguitamcar, corbonamga și sibanga. Tot în acea epocă, registrele Misiunii San Fernando au consemnat prezența a trei limbi distincte.

Înainte de colonizarea rusească și spaniolă, în regiunea actuală a Californiei, tribul Tongva era identificat în principal prin satele asociate (Topanga, Cahuenga, Tujunga, Cucamonga etc.). De exemplu, indivizii din Yaanga erau cunoscuți drept Yaangavit în rândul oamenilor (în registrele misiunilor, erau înregistrați ca Yabit). Tongva trăiau în până la o sută de sate. Fiecare sat era format, de regulă, din unul sau două clanuri și reprezenta nucleul central al vieții sociale Tongva.

Tongva vorbeau o limbă din familia uto-aztecă (strămoșii îndepărtați ai Tongva s-au diferențiat, cel mai probabil, ca grup lingvistic distinct în Deșertul Sonora, în urmă cu aproximativ 3.000 - 5.000 de ani). Diversitatea în cadrul grupului Takic este „moderat de profundă”; estimările aproximative ale lingviștilor comparativi plasează divizarea limbii Takic comune în Luiseño-Juaneño, pe de o parte, și Tongva-Serrano, pe de altă parte, acum aproximativ 2.000 de ani. (Acest lucru este comparabil cu diferențierea limbilor romanice din Europa). Divizarea grupului Tongva/Serrano în popoarele separate Tongva și Serrano este mai recentă și este posibil să fi fost influențată de activitatea misionară spaniolă.

Cea mai mare parte a teritoriului Tongva se afla în ceea ce a fost denumită zona biotică sonorană, cu resurse ecologice bogate, inclusiv ghinde, nuci de pin, vânat mic și căprioare. Pe coastă, erau disponibile crustacee, mamifere marine și pești. Înainte de creștinare, viziunea predominantă a Tongva susținea că oamenii nu erau vârful creației, ci mai degrabă un fir în rețeaua vieții. Oamenii, împreună cu plantele, animalele și pământul, se aflau într-o relație de respect și grijă reciprocă, ceea ce este evident în poveștile lor despre creație. Comunitatea Tongva percepe timpul ca fiind neliniar, existând o comunicare constantă cu strămoșii.

La 7 octombrie 1542, o expediție condusă de exploratorul spaniol Juan Cabrillo a ajuns la Santa Catalina, în Insulele Canalului, unde nativii Tonga, aflați în canoe, au întâmpinat vasele europene. A doua zi, Cabrillo și oamenii săi, primii europeni despre care se știe că au interacționat cu poporul Gabrieleño, au intrat într-un golf mare de pe continent, pe care l-au numit „Baya de los Fumos” („Golful Fumului”) din cauza numeroaselor focuri pe care le-au văzut acolo. Se crede în general că acesta este Golful San Pedro, lângă San Pedro de astăzi.

Colonizarea și perioada misiunilor (1769–1834)

Expediția lui Gaspar de Portola din 1769 a fost primul contact terestru care a ajuns pe teritoriul Tongva, marcând începutul colonizării spaniole. Părintele franciscan Junipero Serra l-a însoțit pe Portola. În doi ani de la expediție, Serra fondase patru misiuni, inclusiv Misiunea San Gabriel, fondată în 1771 și reconstruită în 1774, și Misiunea San Fernando, fondată în 1797. Persoanele înrobite la San Gabriel erau denumite Gabrieleños, în timp ce cele înrobite la San Fernando erau denumite Fernandeños. Deși idiomurile lor lingvistice erau distincte, acestea nu diferă foarte mult și este posibil să fi existat chiar șase dialecte în loc de cele două, la a căror standardizare s-a ajuns prin prezența misiunilor. Delimitarea teritoriilor Fernandeño și Gabrieleño este în mare parte conjecturală. Nu se cunoaște niciun punct în care cele două grupuri să fi diferit semnificativ în ceea ce privește obiceiurile. Grupul mai larg al indienilor Gabrieleño ocupa ceea ce este acum comitatul Los Angeles, la sud de Sierra Madre și jumătate din comitatul Orange, precum și insulele Santa Catalina și San Clemente.

Spaniolii au supravegheat construcția Misiunii San Gabriel în 1771. Coloniștii spanioli au folosit muncă forțată din satele locale pentru a construi misiunile. După distrugerea misiunii originale, probabil din cauza inundațiilor cauzate de El Niño, spaniolii au ordonat mutarea misiunii la opt kilometri nord în 1774 și au început să se refere la tribul Tongva drept „Gabrieleño”. La așezarea indigenă Yaanga, de-a lungul râului Los Angeles, misionarii și neofiții indieni, sau convertiți botezați, au construit primul oraș Los Angeles în 1781. Acesta a fost numit El Pueblo de Nuestra Señora la Reina de los Ángeles de Porciúncula (Orașul Maicii Domnului, Regina Îngerilor din Porziuncola). În 1784, o filială a misiunii, Nuestra Señora Reina de los Angeles Asistencia, a fost fondată și la Yaanga.

Sate întregi au fost convertite și botezate în sistemul misiunii. De exemplu, între 1788 și 1815, nativii satului Guaspet au fost botezați la San Gabriel. Proximitatea față de misiuni a creat tensiuni masive pentru populațiile indigene din California, ceea ce a inițiat „transformări forțate în toate aspectele vieții de zi cu zi, inclusiv în modul de a vorbi, de a mânca, de a lucra și de a se conecta cu supranaturalul”. După cum au afirmat cercetătorii John Dietler, Heather Gibson și Benjamin Vargas, „în cadrul acțiunilor catolice de prozelitism, acceptarea statutului de convertit într-o misiune impunea, în teorie, abandonarea majorității, dacă nu a tuturor, modurilor de viață tradiționale”. Diverse strategii de control au fost implementate pentru a menține controlul, cum ar fi recurgerea la violență, segregarea pe vârstă și sex și folosirea noilor convertiți ca instrumente de constrângere asupra altora. De exemplu, părintele Zalvidea din Misiunea San Gabriel i-a pedepsit pe presupușii șamani „cu biciuire frecventă și prin înlănțuirea în perechi a practicanților religioși tradiționali și condamnarea lor la muncă silnică în gater”. Un misionar din această perioadă a raportat că trei din patru copii au murit la Misiunea San Gabriel înainte de a împlini vârsta de doi ani. Aproape 6.000 de Tongva sunt îngropați pe terenul Misiunii San Gabriel. Carey McWilliams a caracterizat-o astfel: „părinții franciscani i-au eliminat pe indieni cu aceeași eficiență cu cea a naziștilor care operau lagăre de concentrare...”

Există numeroase dovezi ale rezistenței Tongva față de sistemul misiunii. Mulți indivizi s-au întors în satul lor în momentul morții. Mulți convertiți și-au păstrat practicile tradiționale atât în contexte domestice, cât și spirituale, în ciuda încercărileâor misionarilor franciscani de a-i controla. Alimentele tradiționale au fost încorporate în dieta misiunii, iar producția și utilizarea mărgelelor de piatră și de scoici au persistat. Strategii de rezistență mai evidente, cum ar fi refuzul de a intra în sistem, încetinirea activității, avortul și pruncuciderea copiilor rezultați în violuri și fugiti au fost, de asemenea, predominante. Cinci revolte majore au fost înregistrate numai la Misiunea San Gabriel. Două rebeliuni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea împotriva sistemului misiunii au fost conduse de Nicolás José, un indigen convertit printre primii, care își asuma o identitate socială dublă: „participa public la sacramentele catolice la misiune, dar se dedica în mod privat dansurilor, sărbătorilor și ritualurilor tradiționale”. A participat la o tentativă eșuată de a ucide preoții misiunii în 1779 și a organizat opt sate de la poalele munților într-o revoltă în octombrie 1785 împreună cu Toypurina, care a organizat în continuare satele, ceea ce „a demonstrat un nivel de unificare politică regională nedocumentat anterior, atât în cadrul misiunii, cât și dincolo de aceasta”. Cu toate acestea, loialitățile divizate dintre băștinași au contribuit la eșecul tentativei din 1785, precum și faptul că soldații misiunii au fost alertați cu privire la această tentativă de către convertiți sau neofiți.

Toypurina, José și alți doi lideri ai rebeliunii, șeful Tomasajaquichi din satul Juvit și un bărbat pe nume Alijivit, din satul apropiat Jajamovit, au fost judecați pentru rebeliunea din 1785. La procesul său, José a declarat că a participat deoarece interdicția de dansuri și ceremonii la misiune, instituită de misionari și aplicată de guvernatorul Californiei în 1782, era intolerabilă, deoarece împiedica ceremoniile lor de doliu. Când a fost întrebat despre atac, Toypurina este citată spunând că a participat la instigare deoarece „[îi uram] pe misionari și pe voi toți, pentru că locuiți aici pe pământul meu natal, pentru că ați încălcat pământul strămoșilor mei și ați jefuit domeniile noastre tribale.... Am venit [la misiune] pentru a-i inspira pe lașii murdari să lupte și nu să se sperie la vederea bețelor spaniole care scuipă foc și moarte și nici să vomite la mirosul rău de fum de armă.” Apoi a continuat: „ …și terminați cu voi, invadatori albi!” Cercetătorii au dezbătut exactitatea acestui citat, din articolul lui Thomas Workman Temple II „Toypurina, vrăjitoarea, și revolta indiană de la San Gabriel”, sugerând că ar putea diferi semnificativ de mărturia înregistrată de autoritățile spaniole la acea vreme. Potrivit soldatului care i-a consemnat cuvintele, ea a declarat pur și simplu că „era supărată pe Padres și pe ceilalți din Misiune, pentru că veniseră să locuiască și să se stabilească pe pământul ei”. În iunie 1788, aproape trei ani mai târziu, sentințele lor au sosit din Mexico City. Lui Nicolás José i s-a interzis definitiv accesul în San Gabriel, fiind condamnat la șase ani de muncă silnică în lanțuri la cel mai îndepărtat penitenciar din regiune. Toypurina a fost exilată din Misiunea San Gabriel și trimisă la cea mai îndepărtată misiune spaniolă.

Rezistența față de dominația spaniolă a demonstrat cum pretențiile Coroanei Spaniole asupra Californiei erau atât nesigure, cât și contestate. Până în anii 1800, Misiunea San Gabriel devenise cea mai bogată din întregul sistem de misiuni coloniale, furnizând vite, oi, capre, porci, cai, catâri și alte provizii pentru coloniști și așezări din Alta California.

Unii istorici au descris sistemul misiunilor ca o formă de muncă forțată care a perturbat profund modul de viață și autonomia indigenilor. Etnologul și cronicarul din acea epocă, Hugo Reid, a relatat: „Copiii indieni erau luați de lângă părinții lor pentru a fi crescuți în spatele gratiilor la misiune. Li se permitea să iasă din dormitoarele încuiate doar pentru a se ocupa de treburile bisericii și de treburile care le erau atribuite. Când erau suficient de mari, băieții și fetele erau puși la muncă în vastele podgorii și livezi deținute de misiuni. Soldații priveau, gata să-i vâneze pe oricine încerca să scape.” Scriind în 1852, Reid a spus că știa cazuri de indigeni Tongva care „aveau o ureche tăiată sau erau marcați cu fierul înroșit pe buze pentru că încercaseră să scape”.

În 1810, populația de muncitori „Gabrieleño” din misiune era înregistrată la 1.201 de persoane, număr care a crescut la 1.636 în 1820, înainte de a scădea la 1.320 în 1830. Rezistența la acest sistem de muncă forțată a continuat în primele decenii ale secolului al XIX-lea. În 1817, Misiunea San Gabriel a înregistrat că existau „473 de fugari indieni”. În 1828, un imigrant german a cumpărat terenul pe care se afla satul Yaanga și a evacuat întreaga comunitate cu ajutorul oficialilor mexicani.

Secularizarea și ocupația mexicană (1834–1848)

Perioada misiunii s-a încheiat în 1834 odată cu secularizarea sub stăpânirea mexicană. Unii „Gabrieleño” au fost absorbiți în societatea mexicană ca urmare a secularizării, care i-a emancipat pe neofiți. Tongva și alți nativi din California au devenit în mare parte muncitori, în timp ce fostei elite spaniole i s-au acordat concesiuni uriașe de teren. Pământul a fost refuzat sistematic nativilor din California de către latifundiarii locali. În bazinul Los Angeles, doar 20 de foști neofiți din Misiunea San Gabriel au primit terenuri în cadrul secularizării. Aceștia au primit parcele de teren relativ mici. Unui „Gabrieleño” pe nume Prospero Elias Dominguez i s-a acordat un teren de 22 de acri în apropierea misiunii. În schimb, autoritățile mexicane au acordat restul terenului misiunii, aproximativ 1,5 milioane de acri, câtorva familii de coloniști. După cum a remarcat istoricul Kelly Lytle Hernández, în anul 1846, un număr de 140 de indigeni au semnat o petiție prin care cereau acces la terenurile misiunii, pe care autoritățile din California au respins-o.

Deși eliberați din regimul de muncă forțată al misiunilor, majoritatea membrilor comunității Tongva au rămas fără proprietăți și au devenit refugiați în această perioadă, fiindu-le refuzat accesul la pământurile lor ancestrale. Sate întregi au fugit în interior pentru a scăpa de invadatori și de devastarea continuă. Alții s-au mutat la Los Angeles, un oraș a cărui populație nativă a crescut de la 200 în 1820 la 553 în 1836 (dintr-o populație totală de 1.088). După cum a afirmat cercetătorul Ralph Armbruster-Sandoval, „deși ar fi trebuit să fie proprietari, Tongva au devenit muncitori, efectuând o muncă extenuantă, așa cum au făcut-o de când a apărut colonialismul în sudul Californiei”. După cum a descris cercetătoarea Heather Valdez Singleton, Los Angeles era puternic dependent de munca nativă și „a crescut încet pe spatele muncitorilor Gabrieleño”. Unii dintre oameni au devenit vaqueros (călăreți sau cowboy extrem de pricepuți) la ferme, păstorind și îngrijind vitele. Exista puțin teren disponibil pentru hrană în afara fermelor. Unele culturi, precum porumbul și fasolea, au fost plantate pe ferme pentru a-i întreține pe muncitori.

Mai multe familii Gabrieleño au rămas în orașul San Gabriel, care a devenit „centrul cultural și geografic al comunității Gabrieleño”. Yaanga s-a diversificat și a crescut ca mărime, oameni de diverse origini native venind să locuiască împreună la scurt timp după secularizare. Cu toate acestea, guvernul instituise un sistem bazat pe munca și robia nativilor și eliminase treptat orice alternative în zona Los Angeles. După cum a explicat Kelly Lytle Hernández, „nu exista loc pentru nativi care trăiau, dar nu lucrau în Los Angeles-ul mexican. La rândul său, ayuntamiento (consiliul municipal) a adoptat noi legi pentru a-i obliga pe nativi să muncească sau să fie arestați”. În ianuarie 1836, consiliul a ordonat californienilor să efectueze razii în Los Angeles pentru a-i aresta pe „toți indienii beți”. După cum a consemnat Hernández, „bărbații și femeile Tongva, împreună cu un grup din ce în ce mai divers de vecini nativi, au umplut închisorile și echipele de muncă silnică pentru condamnați din Los Angeles-ul mexican”. Până în 1844, majoritatea nativilor din Los Angeles lucrau ca servitori într-un sistem perpetuu de servitute, îngrijind pământul și servind coloniștilor și noilor stăpânitori.

Ayuntamiento a forțat așezarea nativă Yaanga să se mute mai departe de oraș. Până la mijlocul anilor 1840, așezarea a fost mutată cu forța spre est, peste râul Los Angeles, creând o diviziune între Los Angeles-ul mexican și cea mai apropiată comunitate nativă. Cu toate acestea, „bărbații, femeile și copiii nativi au continuat să trăiască (nu doar să muncească) în oraș. Sâmbătă seara, organizau chiar și petreceri, dansau și jucau jocuri de noroc în satul Yaanga, care fusese mutat, precum și în piața din centrul orașului.” Ca răspuns, californienii au continuat să încerce să controleze viețile nativilor, înaintând guvernatorului din Alta California, Pio Pico, o petiție în 1846, în care se spunea: „Cerem ca indienii să fie plasați sub strictă supraveghere polițienească sau ca persoanele pentru care lucrează indienii să le dea [indienilor] locuință la ferma angajatorului.” În 1847, a fost adoptată o lege care interzicea indigenilor Gabrieleño să intre în oraș fără dovada angajării. O parte a proclamației spunea:

Indigenii care nu au angajatori, dar se pot întreține singuri, vor fi obligați să locuiască în afara limitelor orașului, în zone complet izolate... Toți indienii vagabonzi de ambele sexe care nu au încercat să obțină un loc de muncă în termen de patru zile și sunt găsiți șomeri, vor fi puși la muncă la lucrări publice sau trimiși la casa de corecție.

În 1848, Los Angeles a intrat oficial sub suveranitatea Statelor Unite, în urma încheierii războiului mexicano-american.

Administrația americană și continuarea situației precare (1848–)

Fără pământ și nerecunoscuți, oamenii s-au confruntat cu discriminare sistemică, exploatare prin muncă forțată și pierderea autonomiei sub ocupația americană. Unii dintre oameni au fost strămutați în mici comunități mexicane și native din districtele Eagle Rock și Highland Park din Los Angeles, precum și în Pauma, Pala, Temecula, Pechanga și San Jacinto. Închiderea nativilor în Los Angeles a fost un simbol al stabilirii noului „stat de drept”. Grupările de justițiari autoproclamați „vigilantes” luau în mod curent cu asalt închisoarea orașului și îi linșau pe acuzați direct în stradă. Odată ce Congresul a acordat statutul de stat Californiei în 1850, multe dintre primele legi adoptate vizau nativii pentru arestare, încarcerare și muncă forțată. Legea din 1850 pentru Guvernarea și Protecția Indienilor „viza popoarele native pentru arestare ușoară, stipulând că acestea puteau fi arestate pentru acuzații de vagabondaj pe baza «plângerii oricărui cetățean rezonabil»”, iar locuitorii din Gabrieleño s-au confruntat cu povara acestei politici. Secțiunea 14 a acestei legi stipula măsuri specifice privind atribuirea nativilor arestați către angajatori privați:

„Când un indian este condamnat pentru orice infracțiune în fața unui judecător de pace pedepsibilă cu amendă, orice persoană albă poate, cu consimțământul judecătorului, să dea o cauțiune pentru indianul respectiv, condiționată de plata amenzii și a cheltuielilor de judecată, iar în acest caz indianul va fi obligat să lucreze pentru persoana care a plătit cauțiunea, până când va achita sau anula amenda aplicată împotriva sa.”

Bărbații nativi au fost incriminați în mod disproporționat și atrași în acest sistem de muncă silnică instituționalizată. După cum au consemnat coloniștii anglo-americani, „«Bărbații albi, pe care mareșalul este prea discret pentru a-i aresta»... ieșeau din numeroasele saloane, străzi și bordeluri ale orașului, dar aplicarea agresivă și țintită a codurilor statale și locale privind vagabondajul și beția a umplut închisoarea comitatului Los Angeles cu nativi, majoritatea bărbați.” Cei mai mulți își petreceau zilele lucrând în banda de forță a comitatului, care era implicată în mare parte în lucrări de salubritate publică și curățare a străzilor orașului în anii 1850 și 1860, dar includea din ce în ce mai mult și proiecte de construcție de drumuri.

Deși oficialii federali au raportat că la Misiunea San Gabriel se aflau aproximativ 16.930 de indigeni în regiune, „agenții federali i-au ignorat pe ei și pe cei care locuiau în Los Angeles” deoarece erau considerați „prietenoși cu albii”, așa cum reiese din jurnalele personale ale comisarului George W. Barbour. În 1852, superintendentul pentru afaceri indiene, Edward Fitzgerald Beale, a reiterat acest sentiment, raportând că „deoarece acești indieni erau creștini, mulți dintre ei având locuri de muncă la ferme și interacționând cu albii”, „nu sunt de temut”. Deși un proiect de lege al Senatului din California din 2008 afirma că guvernul SUA a semnat tratate cu gabrieleño, promițând 8,5 milioane de acri (3.400.000 ha) de teren pentru rezervații și că aceste tratate nu au fost niciodată ratificate, o lucrare publicată în 1972 de Robert Heizer de la Universitatea din California, Berkeley, arată că cele optsprezece tratate încheiate între 29 aprilie 1851 și 22 august 1852 au fost negociate cu persoane care nu reprezentau poporul Tongva și că niciuna dintre aceste persoane nu avea autoritatea de a ceda terenuri care aparțineau poporului.

Un editorial din 1852 din Los Angeles Star a reflectat ostilitatea și indignarea opiniei publice majoritare față de posibilitatea ca tribul Gabrieleño să primească recunoaștere și să își exercite suveranitatea:

A plasa pe cel mai fertil sol al nostru cea mai degradată rasă de aborigeni de pe continentul nord-american, a-i învesti cu drepturi de suveranitate și a-i învăța că trebuie tratați ca națiuni puternice și independente, înseamnă a planta semințele dezastrului și ale ruinei viitoare... Sperăm că guvernul general ne va lăsa în pace și că nu se va angaja nici să hrănească, să se stabilească sau să mute indienii printre care locuim noi în Sud și că vor lăsa totul așa cum este acum, cu excepția faptului că ne-ar oferi protecția pe care ne-ar oferi-o două sau trei companii de cavalerie.

În 1852, Hugo Reid a scris o serie de scrisori pentru Los Angeles Star din centrul comunității Gabrieleño din orașul San Gabriel, descriind viața și cultura Gabrieleño. Reid însuși era căsătorit cu o femeie Gabrieleño pe nume Bartolomea Cumicrabit, cunoscută ulterior sub numele creștin de „Victoria”. Reid a scris următoarele: „Șefii lor încă există. În San Gabriel mai există doar patru, iar acei tineri... Nu au nicio jurisdicție mai mare decât aceea de a stabili perioadele pentru ținerea sărbătorilor și de a reglementa treburile legate de biserică [structură tradițională făcută din tufișuri].” Există unele speculații că Reid făcea campanie pentru funcția de agent pentru afaceri indigene în sudul Californiei, dar a murit înainte de a putea fi numit. În schimb, în 1852, a fost numit Benjamin D. Wilson, care a menținut status quo-ul. Scrisorile lui Hugo Reid au dezvăluit numele a 28 de sate tradiționale Gabrieleño.

În 1855, superintendentul pentru afaceri indigene, Thomas J. Henley, a raportat că locuitorii din tribul Gabrieleño se aflau „într-o stare mizerabilă și degradată”. Cu toate acestea, Henley a recunoscut că mutarea lor într-o rezervație, eventual la Rezervația Sebastian din Pasul Tejon, putea declanșa opoziția fermă a coloniștilor albi, deoarece „în podgorii, în special în timpul sezonului de recoltare a strugurilor, munca lor este utilă și este obținută la un preț ieftin”. Câțiva locuitori din tribul Gabrieleño se aflau, de fapt, în Rezervația Sebastian și au menținut contactul cu locuitorii din San Gabriel în această perioadă.

În 1859, în contextul creșterii criminalizării și al absorbției nativilor în sistemul de exploatare a muncii deținuților, aflat în plină expansiune, marele juriu al comitatului a declarat că „ar trebui adoptate și aplicate legi stricte privind vagabonzii, obligând astfel de persoane (indieni) să obțină un trai cinstit sau să se întoarcă la vechile lor așezări din munți”. Această declarație a ignorat cercetările lui Reid, care afirmau că majoritatea satelor Tongva, inclusiv Yaanga, „erau situate în bazin, de-a lungul râurilor sale și pe țărmul său, întinzându-se din deșerturi până la mare”. Doar câteva sate conduse de tomyaari (șefi) se aflau „în munți, unde trăiau răzbunătorii, șerpii și urșii lui Chengiichngech ”, așa cum a descris istoricul Kelly Lytle Hernández. Cu toate acestea, „marele juriu a respins profunzimea revendicărilor indigene asupra vieții, pământului și suveranității în regiune și, în schimb, a ales să-i încadreze pe popoarele indigene drept bețivi și vagabonzi care rătăcesc prin Los Angeles... respingând o lungă istorie a apartenenței indigene în bazin”.

Deși în 1848, Los Angeles era un oraș mic populat în mare parte de mexicani și amerindieni, până în 1880 acesta găzduia o majoritate anglo-americană în urma valurilor de migrație a albilor din anii 1870, în urma finalizării căii ferate transcontinentale. După cum a afirmat cercetătoarea Heather Valdez Singleton, nou-veniții „au profitat de faptul că multe familii de gabrieleño, care cultivaseră și trăiseră pe același pământ de generații întregi, nu dețineau titlul legal asupra terenului și au folosit legea pentru a evacua familiile indiene”. Membrii comunității Gabrieleño s-au exprimat deschis în această privință și l-au anunțat pe fostul agent indian J.Q. Stanley, care s-a referit la ei ca fiind „pe jumătate civilizați”, dar a făcut lobby pentru a-i proteja pe gabrieleño „împotriva coloniștilor albi certați cu legea care trăiau printre ei”, argumentând că altfel ar deveni „vagabonzi”. Cu toate acestea, recomandarea agentului interimar pentru afaceri indigene Augustus P. Greene a avut precedent, argumentând că „indienii din misiunea din sudul Californiei încetineau colonizarea acestei porțiuni a țării pentru non-indieni și a sugerat ca indienii să fie complet asimilați”, așa cum a rezumat Singleton.

În 1882, Helen Hunt Jackson a fost trimisă de guvernul federal să documenteze condiția indigenilor de la misiunile din sudul Californiei. Ea a raportat că exista un număr considerabil de oameni „în coloniile din Valea San Gabriel, unde trăiesc ca țiganii în colibe de tufișuri, aici astăzi, plecați mâine, ducând o existență mizerabilă prin zile întregi de muncă”. Cu toate acestea, chiar dacă raportul lui Jackson avea să devină impulsul pentru Legea din 1891 pentru sprijinirea indigenilor de la misiuni, indienii Gabrieleño au fost „trecuți cu vederea de comisia însărcinată cu rezervarea de terenuri pentru indienii din misiunea de 1891”. Se speculează că acest lucru s-ar fi putut datora a ceea ce era perceput ca fiind supunerea lor față de guvern, ceea ce a dus la neglijarea lor, așa cum a menționat anterior agentul indian J.Q. Stanley.

Controversa privind dispariția

La începutul secolului al XX-lea, exprimarea identității Gabrieleño a fost sever reprimată sub ocupația americană. Majoritatea Gabrieleño s-au identificat public drept mexicani, au învățat spaniola și au adoptat catolicismul, păstrându-și însă originile native în secret. În școli, elevii au fost pedepsiți pentru că menționau că sunt „indieni”, iar mulți dintre oameni s-au asimilat culturii mexicano-americane sau chicano. Alte încercări de a înființa o rezervație pentru Gabrieleño în 1907 au eșuat. Curând, în presa locală a început să se vehiculeze că Gabrieleño era dispărut. În februarie 1921, Los Angeles Times a declarat că moartea lui José de los Santos Juncos, un bărbat indigen care locuia la Misiunea San Gabriel și avea 106 ani la momentul decesului, „a marcat trecerea în neființă a unei rase dispărute”. În 1925, Alfred Kroeber a declarat că cultura Gabrieleño era dispărută, afirmând că „s-au topit atât de complet încât cunoaștem mai multe despre detaliile mai fine ale culturii triburilor mai rudimentare”. Cercetătorii au remarcat că acest mit al extincției s-a dovedit a fi „remarcabil de rezistent”, însă este neadevărat.

Deși fuseseră declarați dispăruți, copiii Gabrieleño erau încă asimilați de agenți federali care încurajau înscrierea la Școala Indiană Sherman din Riverside, California. Între 1890 și 1920, cel puțin 50 de copii Gabrieleño au fost înregistrați la școală. Între 1910 și 1920, înființarea Federației Indiene Mission, din care făceau parte și membrii comunității Gabrieleño, a dus la Legea privind jurisdicția asupra indigenilor din California din 1928, care a creat registre oficiale de înscriere pentru cei care puteau a dovedi descendența directă dintr-un indigen din California care trăia în stat în 1852. Peste 150 de persoane s-au autoidentificat ca Gabrieleño pe această listă. O femeie Gabrieleño din Rezervația Tejon a furnizat numele și adresele mai multor Gabrieleño care locuiau în San Gabriel, arătând că contactul dintre grupul din Rezervația Tejon și grupul din orașul San Gabriel, care se află la mai mult de 70 de mile unul de celălalt, a fost menținut până în anii 1920 și 1930.

În 1971, Bernice Johnston, fostă curatoare a Muzeului Southwest și autoare a cărții „Indienii Gabrielino din California” (1962), a declarat pentru Los Angeles Times: „După ce și-a petrecut o mare parte din viață încercând să-i găsească pe indieni, credea că reușise în cele din urmă să intre în contact cu niște Gabrielinos acum câțiva ani... Ea povestește că într-o duminică, în timp ce făcea un tur al muzeului, „am văzut acești ooameni timizi, cu tenul închis uitându-se în jur. Puneau întrebări despre indienii Gabrielino. I-am întrebat de ce vor să știe și aproape am căzut când mi-au spus că sunt Gabrielinos și că vor să știe ceva despre ei înșiși. Ghidam un tur în acel moment și era foarte aglomerat. M-am grăbit înapoi la ei cât de repede am putut, dar dispăruseră. Nici măcar nu le-am aflat numele.”

Locuri profanate și terenuri înapoi

Istoricii și susținătorii contemporani ai tribului Tongva au susținut că instituțiile anglo-americane, inclusiv școlile și muzeele, au subminat din punct de vedere istoric eforturile de a păstra identitatea tribală în secolele al XX-lea și al XXI-lea. Membrii actuali ai comunității au menționat că li s-a negat legitimitatea identității lor. Identitatea tribală este, de asemenea, împiedicată de absența recunoașterii federale, precum și de lipsa unui teritoriu propriu, ceea ce a însemnat că tribul nu are acces la aproape niciunul dintre teritoriile sale ancestrale.

Membrii comunității Tongva s-au străduit, de asemenea, să își protejeze locurile sacre, rămășițele ancestrale și artefactele împotriva distrugerii în secolul al XXI-lea. În 2001, un sit al satului Bolsa Chica, vechi de 9.000 de ani, a fost grav avariat. Compania care a efectuat studiul arheologic inițial a fost amendată cu 600.000 de dolari pentru evaluarea sa eronată, care a favorizat în mod clar dezvoltatorul. Mormintele ancestrale din proximitatea sitului Genga au fost deshumate și mutate, în ciuda opoziției triburilor, în favoarea dezvoltării comerciale.

În 2019, CSU Long Beach a depozitat deșeuri de construcție și pământ excavat pe amplasamentul sitului Puvunga în timpul construcției de noi locuințe studențești, ceea ce a reaprins un conflict juridic și cultural de lungă durată între universitate și trib cu privire la tratamentul locului sacru. În 2022, s-a anunțat că o parte din satul Genga ar putea fi transformată într-un spațiu verde. Coordonatorii proiectului au susținut că „descendenții tribali ai primilor locuitori ai zonei vor avea, de asemenea, un cuvânt de spus” în modul în care este dezvoltat parcul.

Rezervația Tongva Taraxat Paxaavxa a fost înființată ca parte a mișcării Land Back și pentru retrocedarea teritoriilor ancestrale ale poporului Tongva. Kuuyam nahwá'a („schimb de oaspeți”) a fost dezvoltată de către organizație ca o modalitate prin care persoanele care locuiesc pe teritoriile ancestrale Tongva pot plăti o contribuție financiară voluntară pentru dreptul de a locui pe aceste pământuri. În octombrie 2022, un teren de 0,4 hectare a fost returnat organizației de către un rezident privat din Altadena, ceea ce a marcat prima dată când comunitatea Tongva a reintrat în posesia unui teritoriu în comitatul Los Angeles, după 200 de ani.

Tongva trăiau în cea mai mare parte a zonei joase și fertile din sudul Californiei, incluzând o porțiune de coastă adăpostită, cu o climă plăcută și resurse alimentare abundente, precum și insulele Santa Catalina, San Clemente și San Nicolas. Tongva erau un grup cultural proeminent la sud de Tehachapi și printre vorbitorii uto-aztecani din California, influențând alte grupuri indigene prin comerț și interacțiune. Multe dintre evoluțiile culturale ale popoarelor din sud din jur își aveau originea la Gabrieleño. Teritoriul Tongva era centrul unei rețele comerciale înfloritoare care se întindea de la Insulele Canalului în vest până la râul Colorado în est, permițându-le membrilor tribului să mențină relații comerciale cu Cahuilla, Serrano, Luiseño, Chumash și Mohave.

Ca toate popoarele indigene, aceștia au utilizat și au coexistat cu flora și fauna teritoriului lor ancestral. Satele erau situate în patru zone ecologice majore, așa cum a remarcat biologul Matthew Teutimez: munții și zonele colinare din interior, pășuni și păduri de stejar, canioane de coastă adăpostite și coasta expusă. Prin urmare, resurse precum plantele, animalele și mineralele pământului erau diverse și utilizate în diverse scopuri, inclusiv pentru hrană și materiale. Flora proeminentă includea stejari (Quercus agrifolia) și salcii (Salix spp.), chia (Salvia columbariae), papura (Typha spp.), datura (Datura innoxia), salvia albă (Salvia apiana), Juncus spp., socul mexican (Sambucus), tutunul sălbatic (Nicotiana spp.) și yucca (Hesperoyucca whipplei). Fauna proeminentă includea cerbi catâr, antilope, urși negri, urși grizzly, iepuri de câmp cu coadă neagră, iepuri cu coadă de bumbac, vulturi pleșuvi, șoimi cu coadă roșie, delfini și balene cenușii.

Te'aatul și oceanul

Tongva aveau o populație concentrată de-a lungul coastei. Pescuiau și vânau în estuarul râului Los Angeles și, la fel ca Chumash, vecinii lor de la nord și vest de-a lungul coastei Pacificului, Gabrieleño construiau canoe din scânduri, potrivite pentru navigație, numite te'aat, din lemn plutitor. Pentru a le construi, foloseau scânduri de pin plutitor, care erau cusute împreună cu sfoară din fibre vegetale, margine la margine, și apoi lipite cu gudronul disponibil fie din carierele de gudron La Brea, fie ca asfalt adus de valuri pe țărm din infiltrațiile de petrol din larg. Vasul finit era sigilat cu fibre vegetale și gudron, colorat cu ocru roșu și sigilat cu rășină de pin. Te'aat, așa cum a remarcat expediția Sebastián Vizcaíno, putea găzdui până la 20 de persoane precum și echipamentul și mărfurile lor comerciale. Aceste canoe au permis dezvoltarea comerțului între satele de pe continent și insulele din largul coastei și au fost importante pentru economia și organizarea socială a regiunii, comerțul cu alimente și bunuri manufacturate fiind desfășurat și între locuitorii de pe coasta continentală și cei din interior. Gabrieleño își vâsleau regulat canoele până la Insula Catalina, unde adunau melci din specia ureche-de-mare, pe care îi desprindeau de pe stânci cu unelte făcute din fragmente de coaste de balenă sau alte oase puternice.

Cultura alimentară

În sistemul economic Tongva, resursele alimentare erau gestionate de șeful satului, care primea o parte din recolta zilnică de la vânătoare, pescuit sau cules, pentru a suplimenta rezervele alimentare comunale. Familiile individuale depozitau alimente pentru a le folosi în perioadele de lipsă. Satele erau situate în locuri cu apă potabilă accesibilă, protecție împotriva intemperiilor și zone productive unde se intersectau diferite zone de convergență ecologică. Amplasarea satelor lor pe aceste oaze concentrate de resurse a permis tribului Tongva să culeagă produse vegetale din două sau mai multe zone adiacente.

Gospodăriile erau formate dintr-o casă principală (kiiy) și adăposturi temporare folosite în timpul expedițiilor de colectare a alimentelor. Vara, familiile care locuiau în apropierea pajiștilor adunau rădăcini, semințe, flori, fructe și legume cu frunze verzi, iar iarna, familiile care locuiau în apropierea tufișurilor de tip chaparral adunau nuci și ghinde, yucca și vânau căprioare. Grupul folosea clești din lemn pentru a aduna fructele de cactus.

Unele comunități din zonele de câmpie interioară se mutau pe coastă iarna pentru a pescui, a vâna balene și elefanți de mare și a recolta crustacee. Satele situate pe coastă au efectuat expediții de colectare a alimentelor în interior în timpul sezonului ploios de iarnă pentru a aduna rădăcini, tuberculi, bulbi și bulbi de plante precum papura, crinii și ceapa sălbatică.

Tongva nu practicau agricultura sau horticultura, deoarece economia lor bine dezvoltată, bazată pe bazată pe vânătoare, cules și comerț, le asigura resurse alimentare adecvate. Pâinea era făcută din polenul galben al papurei, iar rizomii subterani erau uscați și măcinați într-o făină bogată în amidon. Lăstarii tineri de papură sau ai altor plante erau consumați cruzi, ca verdețuri de sezon. Semințele de chia, o plantă erbacee din familia salviei, erau adunate în cantități mari când erau coapte. Inflorescențele uscate erau bătute cu un bătător tradițional din nuiele peste un coș strâns împletit pentru a colecta semințele. Acestea erau uscate sau prăjite și măcinate într-o făină numită „pinole”, care era adesea amestecată cu făina altor semințe sau cereale măcinate. Se adăuga apă pentru a prepara o băutură răcoritoare; amestecarea cu mai puțină apă producea un terci care putea fi copt sub formă de turte.

Terciul de ghinde era un aliment de bază pentru toate popoarele indigene care au fost mutate cu forța în Misiunile Spaniole din sudul Californiei. Ghindele erau culese în octombrie; acesta era un efort comunal, bărbații urcându-se în copaci și scuturându-i, în timp ce femeile și copiii adunau nucile. Ghindele erau depozitate în hambare mari de răchită susținute de țăruși de lemn, cu mult deasupra solului. Pregătirea lor pentru hrană dura aproximativ o săptămână. Ghindele erau așezate, una câte una, în mica scobitură a unei stânci, iar cojile lor erau sparte cu o lovitură ușoară cu un mic ciocan; apoi membrana sau învelișul interior, care acoperea miezul ghindei, era îndepărtată. În urma acestui proces, miezul ghindei era uscat timp de zile, după care boabele erau zdrobite într-o făină cu un pistil. Acest lucru se făcea într-un mojar de piatră sau într-o gaură de mortar dintr-un bolovan. Aflorimentele mari de rocă din apropierea stejarilor prezintă adesea dovezi ale morilor comunitare unde lucrau femeile.

Făina de ghindă zdrobită era pusă în coșuri, iar acidul tanic amar pe care îl conținea era extras pentru a face făina mai gustoasă și mai digerabilă. Făina preparată era gătită prin fierbere în apă într-un coș etanș împletit din iarbă sau într-un bol din steatit în care se puneau pietre încălzite. Vasele adânci din steatit erau folosite direct deasupra focului. Diverse alimente, cum ar fi carnea, semințele și rădăcinile, erau gătite folosind aceeași metodă. Terciul astfel preparat era consumat rece sau aproape rece, la fel ca toată mâncarea lor. Un alt aliment preferat al Tongva era miezul unei specii de prune, Prunus ilicifolia (denumire comună: cireș cu frunze de ilex) pe care îl numeau islay, care era măcinat în făină și transformat în terci.

Bărbații efectuau cea mai mare parte a muncii grele, de scurtă durată; vânau, pescuiau, ajutau la culesul de hrană și se angajau în comerț cu alte grupuri culturale. Animalele mari erau vânate cu arcuri și săgeți, iar vânatul mic era prins cu capcane, lațuri și arcuri realizate din lemn de esență flexibilă. John P. Harrington a consemnat că veninul de șarpe cu clopoței era folosit ca otravă pentru săgeți. Animalele care săpau vizuini erau alungate din vizuini cu fum și lovite cu bâta; vânătorile colective de iepuri (hăituielile) se făceau în timpul arderii controlate sezoniere a chaparralului de pe prerie, iepurii fiind uciși cu plase, arcuri cu săgeți și bumeranguri.

Harpoanele, aruncătoarele de sulițe și bâtele erau folosite pentru a vâna mamiferele marine, iar te'aat-urile pentru a le accesa. Pescuitul se practica de pe țărm sau de-a lungul râurilor, pâraielor și cursurilor de apă cu cârlig și undiță, plase, capcane pentru coșuri, sulițe, arcuri și săgeți și otrăvuri făcute din plante. Reciprocitatea și partajarea resurselor erau valori importante în cultura Tongva. Hugo Reid a relatat că stocarea de alimente era atât de dezaprobată de codul moral Tongva încât vânătorii ofereau comunității cea mai mare parte din carnea proaspătă, un aliment foarte râvnit. În anumite circumstanțe, vânătorilor li se interzicea strict să consume din propria pradă, regulă aplicată similar și în cazul pescarilor cu propria captură.

Femeile colectau și preparau plante și diverse resurse alimentare de origine animală, ocupându-se totodată de confecționarea coșurilor, oalelor și hainelor. La bătrânețe, femeile și bărbații în vârstă aveau grijă de copii, învățându-i stilul de viață tradițional Tongva.

Cultura materială

Cultura materială și tehnologia Tongva reflectau o cunoaștere sofisticată a proprietăților și prelucrării materialelor naturale și o măiestrie artizanală extrem de dezvoltată, demonstrată prin numeroase obiecte de uz cotidian, decorate cu incrustații de scoici, sculptură și pictură. Majoritatea acestor piese, inclusiv coșurile, uneltele din scoici și armele din lemn, erau confecționate din materiale extrem de perisabile. Steatitul din carierele de pe Insula Catalina era folosit pentru fabricarea vaselor de gătit, a efigiilor animale, a pipelor, a obiectelor ritualice și a ornamentelor...

Folosind tulpini de papură (Juncus sp., iarbă (Muhlenbergia rigens) și tufă de porc (Rhus trilobata), femeile confecționau coșuri prin tehnici diferite de împletire, realizând un model tricolor destinate uzului casnic, colectării semințelor sau utilizate ca recipiente ceremoniale pentru ofrande funerare. Unele coșuri, cum ar fi sticlele de apă, erau impermeabilizate cu asfalt natural pentru a permite păstrarea lichidelor.

Tongva foloseau frunzele de stuf tule, precum și pe cele de papură pentru a țese rogojini și a-și acoperi adăposturile cu stuf.

Datorită climatului blând din sudul Californiei, bărbații și copiii umblau de obicei nuzi, iar femeile purtau doar o fustă din două piese, partea din spate fiind confecționată din scoarța interioară flexibilă a plopului sau a salciei, sau ocazional din piele de căprioară. Șorțul din față era realizat din sfori răsucite din fibre de urzică sau de mătasea-broaștei (Asclepias). Membrii comunității mergeau de regulă desculți, cu excepția deplasărilor pe terenuri accidentate, unde purtau sandale rudimentare din fibre de yucca. În perioadele reci, aceștia foloseau pelerine sau mantii confecționate din fâșii răsucite de blană de iepure, piei de căprioară sau piei de pasăre cu tot cu pene. Pe coastă și pe insule, aceste piese erau realizate din blană de vidră de mare și serveau, de asemenea, ca pături pe timpul nopții. „Femeile erau tatuate de la obraz la omoplat, de la cot la umăr”, procesul realizându-se cu ajutorul spinilor de cactus utilizați ca ace, în timp ce praful de cărbune era introdus în crestături pe post de pigment, lăsând o urmă albastru-gri sub piele după ce rănile se vindecau.

Cultura socială

În cadrul comunității existau trei fapte considerate infracțiuni capitale: omorul, incestul și lipsa de respect față de bătrâni.

Potrivit misionarului franciscan Gerónimo Boscana, relațiile dintre popoarele Chumash, Gabrieleño (Tongva), Luiseño și Diegueño, așa cum îi numea el, erau în general pașnice, însă „atunci când izbucnea un război, acesta era sângeros... nu se încheia pacea și nu se luau prizonieri, cu excepția celor răniți”.

Cele mai vechi studii etnologice asupra populației creștinizate din zona San Gabriel, cunoscută pe atunci de spanioli sub numele de Gabrielino, au fost efectuate la mijlocul secolului al XIX-lea. În această perioadă, credințele și mitologia lor precreștină începuseră deja să se piardă. Limba gabrieleño era pe cale de dispariție până în 1900, astfel că s-au păstrat doar mărturii sau date fragmentare despre limba și cultura indigenă gabrieleño.Limba gabrieleño făcea parte din ramura Cupan a grupului lingvistic takic, subdiviziune a familiei uto-aztece. Este considerată o limbă înrudită strâns cu limba fernandeño, dar deja nu a mai era o limbă de conversație cotidiană din anii 1940. Poporul gabrieleño vorbește acum engleza, însă un număr restrâns de persoane încearcă să o revitalizeze, utilizând-o în conversațiile zilnice și în contexte ceremoniale. În prezent, gabrieleño este folosit și în cursurile de revitalizare a limbii și în discuțiile publice despre probleme religioase și de mediu.

Biblioteca Universității Loyola Marymount, situată în cartierul Westchester din Los Angeles, deține o colecție extinsă de documente de arhivă referitoare la tribul Tongva și istoria sa.

În secolul XXI, se estimează că 1.700 de persoane se autoidentifică drept membri ai tribului Tongva sau Gabrieleño. În 1994, statul California a recunoscut ttribul Gabrielino-Tongva (în spaniolă: Tribu de Gabrieleño-Tongva) și tribul Fernandino-Tongva (în spaniolă: Tribu de Fernandeño-Tongva), însă niciunul dintre acestea nu a obținut recunoașterea la nivel federal. În anul 2013, datele oficiale indicau că cele patru grupuri Tongva care solicitaseră recunoașterea federală numărau în total peste 3.900 de membri.

Poporul Gabrieleño/Tongva nu recunoaște o singură organizație sau un singur guvern ca reprezentant oficial. Aceștia au avut dezacorduri interne puternice cu privire la guvernare și viitorul lor, generate în mare parte de proiectele unor membri de a deschide un cazinou pe un teren considerat parte a teritoriului istoric Gabrieleño/Tongva. Jocurile de noroc de tip cazinou au generat venituri substanțiale pentru multe triburi de nativi americani, dar nu toți oamenii Tongva cred că beneficiile depășesc aspectele negative. Tribul Gabrielino/Tongva (numit uneori grupul „slash” [bară oblică]) și tribul Gabrielino-Tongva (numit uneori grupul „hyphen” [cratimă]) sunt cele două facțiuni principale care pledează pentru un cazinou pentru națiunea Tongva, cu împărțirea veniturilor între toți oamenii. Consiliul Tribal Gabrielino din San Gabriel, cunoscut acum sub numele de Națiunea Kizh (Banda Gabrieleño a Indienilor de la Misiune), declară că se opune jocurilor de noroc. Banda Gabrielino Tongva San Gabriel a Indienilor de la Misiune se opune, la rândul ei, jocurilor de noroc, având sediul și organizând adunări în orașul San Gabriel de peste un secol. Niciuna dintre aceste organizații nu este recunoscută ca trib de către guvernul federal.

Istoria organizațiilor și a disputelor cazinourilor

În 1990, tribul Gabrielino/Tongva din San Gabriela depus o petiție pentru obținerea recunoașterii federale. Alte grupuri Gabrieleño au făcut același lucru. Consiliul Tribal Gabrielino/Tongva din California și Banda de Indieni de la Misiune Gabrielino-Diegueño de pe Coastă au înregistrat propriile solicitări în anul 1997. Până în prezent, aceste cereri de recunoaștere nu au primit un răspuns definitiv, fiind încă în curs de soluționare.

Grupului San Gabriel i s-a recunoscut statutul de organizație nonprofit de către statul California în 1994. În 2001, în cadrul Consiliului Tribal din San Gabriel au apărut divergențe legate de concesiunile acordate dezvoltatorilor imobiliari de la Playa Vista, precum și de propunerea de a construi un cazinou indigen în Compton, California. O facțiune din Santa Monica s-a desprins pentru a susține introducerea jocurilor de noroc în beneficiul tribului, inițiativă contestată de facțiunea din San Gabriel.

Consiliul din San Gabriel și facțiunea din Santa Monica s-au acționat reciproc în judecată, în urma unor acuzații potrivit cărora facțiunea din San Gabriel ar fi exclus anumiți membri pentru a mări cota de profit din jocurile de noroc cuvenită membrilor rămași. De asemenea, au fost formulate acuzații conform cărora facțiunea din Santa Monica ar fi sustras documente interne ale tribului pentru a-și sprijini demersurile în dosarul de obținere a recunoașterii federale.

În septembrie 2006, facțiunea din Santa Monica s-a scindat în grupurile „slash” (bară oblică) și „hyphen” (cratimă): tribul Gabrielino/Tongva și tribul Gabrielino-Tongva. Secretarul tribului, Sam Dunlap, și avocatul acestuia, Jonathan Stein, s-au acuzat reciproc de diverse nereguli fiscale și s-au confruntat în urma unor declarații jignitoare reciproce. Ulterior, grupul „bară oblică” l-a numit pe fostul senator statal Richard Polanco în funcția de director executiv. Grupul „cratimă” s-a aliat cu Stein și a emis mandate de aducere sau decizii interne de excludere pe numele lui Polanco și al membrilor grupului rival.

Grupul condus de Stein (cratimă) și tribul Gabrielino-Tongva își au sediul în Santa Monica. Această facțiune a propus construirea unui cazinou în Garden Grove, California, la aproximativ trei kilometri sud de Disneyland. În septembrie 2007, consiliul orașului Garden Grove a respins în unanimitate propunerea de construire a cazinoului, optând în schimb pentru amenajarea unui parc acvatic pe terenul respectiv.

Probleme legate de utilizarea terenurilor

În California contemporană au apărut controverse referitoare la problemele legate de utilizarea terenurilor și drepturile nativilor americani, inclusiv cele ale tribului Tongva. De la sfârșitul secolului al XX-lea, atât autoritățile statale, cât și cele federale ale Statelor Unite au acordat o importanță sporită drepturilor indigenilor și suveranității tribale. Tribul Tongva a contestat în instanță proiectele locale de dezvoltare urbană, cu scopul de a proteja și conserva o parte din teritoriile lor sacre. Din cauza istoricului îndelungat al locuirii indigene în această regiune, numeroase situri arheologice au rămas încă neidentificate.

În unele cazuri, proiectele imobiliare au afectat în mod neintenționat locurile de înhumare ale comunității Tongva. Reprezentanții tribului i-au criticat public pe arheologii care au deteriorat resturile osoase ale unor rămășițe ancestrale descoperite în timpul săpăturilor de la situl Playa Vista.

În anii 1990, Fundația Gabrielino/Tongva Springs a reluat utilizarea Izvoarelor Sacre Tongva, cunoscute și sub numele de izvoarele Kuruvungna, pentru ritualuri tradiționale. Izvoarele naturale sunt situate pe locul unui fost sat Tongva, unde în prezent este amenajat campusul Liceului Universitar din West Los Angeles. Membrii comunității Tongva consideră aceste izvoare ca fiind printre ultimele lor locuri sacre conservate, acestea devenind în mod regulat elementul central al ceremoniilor.

Comunitatea Tongva deține o altă zonă sacră cunoscută sub numele de Puvungna. Ei cred că este locul de naștere al profetului Tongva, Chingishnish, și mulți o consideră locul creației. Situl conține un izvor activ, unde a existat în trecut o așezare Tongva. Acest teritoriu a fost integrat ulterior în campusul Universității de Stat din California, Long Beach. O porțiune din Puvungna, anume un cimitir Tongva de la marginea de vest a campusului este inclusă în Registrul Național al Locurilor Istorice din SUA. În octombrie 2019, ca urmare a depozitării de pământ, beton, armături și alte deșeuri provenite de pe un șantier din apropiere pe un „teren ce adăpostește artefacte arheologice și este utilizat activ pentru ceremonii de grupurile tribale locale”, Banda Juaneño de Indieni de la Misiune – Națiunea Acjachemen (facțiunea Belardes) și Alianța pentru Conservarea Resurselor Culturale din California (CCRPA) au acționat universitatea în judecată. În noiembrie 2019, universitatea a acceptat să sisteze depozitarea materialelor pe amplasamentul respectiv, litigul dintre părți fiind soluționat ulterior prin mediere.

Literatura orală a grupurilor Tongva, Gabrieleño și Fernandeño este relativ puțin cunoscută, din cauza creștinizării timpurii a acestor populații începând cu anii 1770, în cadrul misiunilor spaniole din California. Mărturiile disponibile indică legături culturale strânse cu populațiile înrudite lingvistic și cu vecinii lor din sud și est, popoarele Luiseño și Cahuilla.

Potrivit antropologului Alfred L. Kroeber (1925), mitologia Tongva din perioada precreștină includea un „panteon mitico-ritual-social format din șase divinități”. Divinitatea principală era Chinigchinix (cunoscut în unele variante și sub numele de Quaoar). O altă figură importantă era Weywot, zeul cerului, creat de Quaoar. Conducător mitic al lumii primordiale, Weywot a devenit tiranic, motiv pentru care propriii săi fii l-au ucis în cele din urmă. În timp ce primele ființe erau adunate pentru a decide pașii următori, au avut viziunea unei entități spirituale numite Quaoar, care a vestit că a venit să restabilească ordinea și să le ofere oamenilor legi. După ce a oferit instrucțiuni privind structura clanurilor care urmau să dețină autoritatea politică și spirituală, acesta a început să danseze și s-a înălțat la cer.

În urma consultării cu reprezentanții comunității Tongva, astronomii Michael E. Brown și Chad Trujillo au dat numele Quaoar unui obiect transneptunian de mari dimensiuni din centura Kuiper pe care îl descoperiseră în anul 2002, numit oficial 50000 Quaoar. Când Brown a descoperit ulterior un satelit al acestui corp ceresc, a lăsat alegerea numelui la latitudinea comunității Tongva, care a optat pentru denumirea Weywot, aprobată oficial în 2009.

Încă din perioada colonială spaniolă, numeroase toponime de origine Tongva au fost preluate pe scară largă în California de Sud. Printre exemple se numără Pacoima, Tujunga, Topanga, Rancho Cucamonga, Azusa (provenit din Azucsagna) și trecătoarea Cahuenga.

Printre siturile sacre care au fost salvate de la demolare, distrugere sau reamenajare urbană se numără Puvungna, izvoarele Kuruvungna și Eagle Rock (Stânca Vulturului).

În alte cazuri, anumite toponime au fost atribuite recent pentru a onora populațiile indigene. Traseul Gabrielino (Gabrielino Trail) este un traseu de drumeție cu o lungime de 28 de mile (aproximativ 45 km) care traversează Pădurea Națională Angeles amenajat și redenumit astfel în anul 1970.

Un vârf cu înălțimea de 810 m (2.656 de picioare) din Munții Verdugo, situat în Glendale, a fost redenumit Vârful Tongva în anul 2002, în urma unei propuneri a lui Richard Toyon.

Parcul Tongva este un spațiu verde cu o suprafață de 2,5 ha (6,2 acri) situat în Santa Monica, California. Acesta este amplasat la sud de Colorado Avenue, între Ocean Avenue și Main Street. Parcul include un amfiteatru, un teren de joacă, o grădină botanică, fântâni arteziene, zone amenajate pentru picnic și spații sanitare.

Oamenii Tongva contemporani sunt enumerați în grupurile lor specifice.

• Victoria Reid (cca. 1809–1868) a fost o indigenă din satul Comicranga care a devenit o proprietară de terenuri respectată în California mexicană, înainte ca statutul său social să decline odată cu impunerea societății americane albe. Ea a fost căsătorită cu scoțianul Hugo Reid.
• Toypurina (1760–1799) a fost o femeie-vraci de origine Kizh (Tongva) care s-a opus colonizării conduse de misionarii spanioli în California și a condus o revoltă eșuată împotriva acestora în anul 1785.
• Julia Bogany (1948–2021) a fost o educatoare și activistă indigenă, membră a consiliului tribal Tongva, dedicată predării, revitalizării și promovării limbii și culturii Tongva.
• Tonantzin Carmelo este o actriță de film și televiziune de origine Tongva.