Regatul Ostrogot

Context

Ostrogoții

Ostrogoții au fost ramura estică a goților. Ei s-au stabilit și au întemeiat un stat puternic în Dacia, însă spre sfârșitul secolului al IV-lea au căzut sub dominația hunilor. După prăbușirea imperiului hunic în 454, un număr mare de ostrogoți au fost așezați de împăratul Marcian în provincia romană Pannonia ca foederați. Spre deosebire de majoritatea celorlalte formațiuni de foederați, goții nu au fost absorbiți în structura și tradițiile armatei romane, ci și-au păstrat propria identitate puternică și coeziunea. În 460, în timpul domniei lui Leon I, deoarece plata sumelor anuale încetase, ei au devastat Illyricum. S-a încheiat o pace în 461, în urma căreia tânărul Theodoric, fiul lui Theodemir din dinastia Amali^⁠(d), a fost trimis ca ostatic la Constantinopol, unde a primit o educație romană.

În anii precedenți, un număr mare de goți, conduși mai întâi de Aspar^⁠(d) și apoi de Theodoric Strabo^⁠(d), intraseră în serviciul armatei romane și reprezentau o putere politică și militară însemnată la curtea din Constantinopol. Perioada 477–483 a fost marcată de o luptă complexă în trei tabere între Theodoric, care îi succedase tatălui său în 474, Theodoric Strabo și noul împărat bizantin Zenon. În acest conflict alianțele s-au schimbat în mod regulat, iar mari părți din Balcani au fost devastate în urma acestuia.

În cele din urmă, după moartea lui Strabo din 481, Zenon s-a înțeles cu Theodoric. Părți din Moesia și Dacia Ripensis au fost cedate goților, iar Theodoric a fost numit magister militum praesentalis și consul pentru anul 484. La nici un an mai târziu, Theodoric și Zenon s-au certat, iar goții lui Theodoric au devastat din nou Tracia. Atât lui Zenon, cât și consilierilor săi le-a venit atunci ideea de a-l îndrepta pe Theodoric împotriva unui alt vecin supărător al Imperiului – regatul italian al lui Odoacru.

Regatul lui Odoacru (476–493)

În 476, Odoacru, liderul foederaților din Apus, a dat o lovitură de stat împotriva rebelului magister militum Orestes, care încerca să obțină recunoașterea fiului său Romulus Augustulus ca împărat al Apusului, în locul împăratului Iulius Nepos. Orestes nu și-a respectat promisiunea privind acordarea de pământ în Italia trupelor lui Odoacru, un angajament luat pentru a le asigura neutralitatea în atacul său împotriva lui Nepos. După ce l-a executat pe Orestes și l-a trimis pe tânărul uzurpator în exil intern, Odoacru i-a jurat o loialitate nominală lui Nepos (aflat acum în Dalmația), acționând însă practic în mod autonom, după ce fusese ridicat la rangul de patrician de către Zenon. Odoacru a păstrat sistemul administrativ roman, a colaborat activ cu Senatul Roman, iar domnia sa a fost eficientă și plină de succes. El i-a alungat pe vandali din Sicilia în 477, iar în 480 a ocupat Dalmația după uciderea lui Iulius Nepos.

Cucerirea Italiei de către goți (488–493)

S-a ajuns la un acord între Zenon și Theodoric, care stipula ca Theodoric, în caz de victorie, să guverneze în Italia ca reprezentant al împăratului. Theodoric, împreună cu poporul său, a pornit din Moesia în toamna anului 488, a trecut prin Dalmația și a traversat Alpii Iulieni spre Italia la sfârșitul lunii august 489. Prima confruntare cu armata lui Odoacru a avut loc la râul Isonzo (bătălia de la Isonzo), pe 28 august. Odoacru a fost înfrânt și s-a retras spre Verona, unde, o lună mai târziu, s-a purtat o altă bătălie, care s-a soldat cu o victorie gotică sângeroasă, dar zdrobitoare.

Odoacru s-a refugiat în capitala sa de la Ravenna, în timp ce partea cea mai mare a armatei sale, aflată sub conducerea lui Tufa, s-a predat goților. Theodoric l-a trimis apoi pe Tufa și pe oamenii săi împotriva lui Odoacru, dar acesta și-a schimbat din nou loialitatea și s-a întors de partea lui Odoacru. Astfel, în 490, Odoacru a putut să pornească o campanie împotriva lui Theodoric, să cucerească Milano și Cremona și să asedieze principala bază gotică de la Ticinum (Pavia). În acel moment însă, vizigoții au intervenit, asediul de la Ticinum a fost ridicat, iar Odoacru a suferit o înfrângere decisivă la râul Adda, la 11 august 490. Odoacru s-a refugiat din nou la Ravenna, în timp ce Senatul și multe orașe italiene s-au alăturat lui Theodoric.

Theodoric îl ucide pe Odoacru (493)

Goții au trecut apoi la asediul Ravennei, însă, întrucât le lipsea o flotă, iar orașul putea fi aprovizionat pe mare, asediul putea fi susținut aproape la nesfârșit, în ciuda lipsurilor. Abia în 492 Theodoric a reușit să procure o flotă și să cucerească porturile Ravennei, tăind astfel în întregime comunicarea cu lumea exterioară. Efectele acestui lucru au apărut șase luni mai târziu, când, prin medierea episcopului orașului, au început negocierile între cele două părți.

S-a ajuns la un acord pe 25 februarie 493, prin care cei doi urmau să împartă Italia între ei. Pentru a sărbători acest tratat, a fost organizat un banchet. La acest banchet, pe 15 martie, Theodoric, după ce a rostit un toast, l-a ucis pe Odoacru cu propria sa mână. A urmat un masacru general al soldaților și susținătorilor lui Odoacru. Theodoric și goții săi deveniseră acum stăpânii Italiei.

Domnia lui Theodoric cel Mare (493–526)

„... Theodoric a fost un om de o mare distincție și de bună-credință față de toți oamenii, domnind timp de treizeci și trei de ani. Sub conducerea sa, Italia s-a bucurat timp de treizeci de ani de o asemenea fericire încât și urmașii săi au moștenit pacea. Căci tot ceea ce a făcut a fost bine. A guvernat în același timp două popoare, romani și goți, încât, deși el însuși făcea parte din secta ariană, nu a adus totuși nicio atingere religiei catolice; a dat spectacole în circ și în amfiteatru, astfel încât chiar și de către romani a fost numit un Traian sau un Valentinian, ale căror vremuri le luase drept model; iar de către goți, din cauza edictului său prin care a statornicit dreptatea, a fost considerat în toate privințele cel mai bun rege al lor.”

Asemenea lui Odoacru, Theodoric era în mod ostentativ un patricius și un supus al împăratului de la Constantinopol, acționând ca vicerege al acestuia pentru Italia, o poziție recunoscută de noul împărat Anastasiu I în 497. Totodată, el era regele propriului său popor, care nu era alcătuit din cetățeni romani. În realitate, a acționat ca un conducător independent, deși, spre deosebire de Odoacru, a păstrat cu meticulozitate formele exterioare ale poziției sale subordonate.

Mașinăria administrativă a regatului lui Odoacru, în esență cea a fostului Imperiu, a fost păstrată în mare măsură de ostrogoți. Potrivit analizei lui Jonathan J. Arnold, Theodoric s-a prezentat – și a fost acceptat mai mult sau mai puțin – ca un împărat roman. Însă, în ciuda acestei retorici, Italia suferise transformări structurale importante în secolul al V-lea, care au impus adaptarea tradițiilor administrative romane de către curtea lui Theodoric. Senatul și-a continuat activitatea în mod normal și a fost consultat în legătură cu numirile civile, iar legile Imperiului au fost în continuare recunoscute ca reglementând populația romană, în timp ce goții erau judecați în conformitate cu propriile legi tradiționale. De altfel, în calitate de conducător subordonat, Theodoric nu deținea dreptul de a emite propriile legi (leges) în cadrul sistemului dreptului roman, ci doar edicte (edicta) sau clarificări cu privire la anumite aspecte detaliate.

Continuitatea în administrație este ilustrată de faptul că mai mulți miniștri de rang înalt ai lui Odoacru, precum Liberius și Cassiodorus cel Bătrân, au fost menținuți în funcțiile de conducere ale noului regat. Strânsa colaborare dintre Theodoric și elita romană a început să se deterioreze în ultimii ani, în special după soluționarea schismei bisericești dintre Roma și Constantinopol, când senatori de frunte au complotat cu împăratul. Acest lucru a dus la arestarea și executarea lui Boethius, magister officiorum, și a socrului său, Symmachus, în anul 524.

Pe de altă parte, armata și toate funcțiile militare au rămas apanajul exclusiv al goților. Goții s-au stabilit în mare parte în nordul Italiei și s-au menținut în mare măsură separați de populația romană, o tendință accentuată de diferențele religioase: goții erau în majoritate arieni, în timp ce populația peste care domneau era addeptă a creștinismului calcedonian. În ciuda acestui fapt, Theodoric s-a bucurat de relații bune cu Biserica romană, deși chestiunile legate de jurisdicția relativă, în special în controversele care implicau clerici, au rămas potențial tensionate. Evreii din regatul lui Theodoric au fost atât dezavantajați, cât și protejați, la fel ca sub legislația romană, care, printre altele, asigura protecție juridică lăcașurilor lor de cult. Viziunea lui Theodoric a fost exprimată clar în scrisorile sale adresate evreilor din Genova: „Adevărata marcă a civilitas este respectarea legii. Aceasta este ceea ce face posibilă viața în comunități și ceea ce îl separă pe om de fiare. Așadar, dăm curs cu plăcere cererii voastre ca toate privilegiile pe care prevederea antichității le-a conferit obiceiurilor evreiești să vă fie reînnoite...” și „Nu putem porunci o religie, deoarece nimeni nu poate fi obligat să creadă împotriva voinței sale.”

Relațiile cu statele germanice din Apus

În politica sa externă, mai degrabă decât în afacerile interne, Theodoric s-a prezentat și a acționat ca un conducător independent. Prin intermediul alianțelor matrimoniale, el a urmărit să-și stabilească o poziție centrală printre statele barbare din Apus. Așa cum menționează Iordanes: „...nu mai rămăsese niciun neam în regatele apusene cu care Theodoric să nu se fi aliat sau pe care să nu le fi supus în timpul vieții sale.” Acest lucru a fost conceput parțial ca o măsură defensivă și parțial ca un contracontrol la influența Imperiului. Fiicele sale au fost căsătorite cu regele vizigot Alaric al II-lea și cu principele burgund Sigismund^⁠(d), sora sa Amalfrida s-a căsătorit cu regele vandal Thrasamund^⁠(d), în timp ce el însuși s-a căsătorit cu Audofleda, sora regelui franc Clovis I.

Aceste politici nu au avut întotdeauna succes în menținerea păcii: Theodoric s-a trezit în război cu Clovis atunci când acesta din urmă a atacat domeniile vizigote din Galia în 506. Franci au obținut rapid succesul, ucigându-l pe Alaric în bătălia de la Vouillé și cucerind Aquitania până în 507. Totuși, începând din 508, generalii lui Theodoric au purtat campanii în Galia și au reușit să salveze Septimania^⁠(d) pentru vizigoți, extinzând totodată stăpânirea ostrogotă în sudul Galiei (Provența) în detrimentul burgunzilor. Acolo, în 510, Theodoric a reînființat defuncta prefectură pretoriană a Galiei. Astfel, Theodoric a ajuns să aibă o frontieră comună cu regatul vizigot, unde, după moartea lui Alaric, a domnit și ca regent al nepotului său minor, Amalaric^⁠(d).

Legăturile de familie au contat la fel de puțin și în cazul lui Sigismund, care, în calitate de adept convins al creștinismului calcedonian, a cultivat relații strânse cu Constantinopolul. Theodoric a perceput acest lucru ca pe o amenințare și a intenționat să pornească o campanie împotriva sa, însă francii au acționat primii și au invadat Burgundia în 523, supunând-o rapid. Theodoric nu a putut decât să reacționeze prin extinderea domeniilor sale din Provența la nord de râul Durance până la Isère.

Pacea cu vandalii, asigurată în 500 prin alianța matrimonială cu Thrasamund, precum și interesele lor comune ca puteri ariene împotriva Constantinopolului, s-au prăbușit după moartea lui Thrasamund în 523. Succesorul său, Hilderic^⁠(d), i-a favorizat pe creștinii niceni, iar când Amalfrida a protestat, acesta a pus să fie ucisă împreună cu întreaga sa suită. Theodoric pregătea o expediție împotriva lui în momentul în care a murit.

Relațiile cu Imperiul

„Se cuvine nouă, preaclemente Împărat, să căutăm pacea, de vreme ce nu există motive de mânie între noi. [...] Regalitatea noastră este o imitație a a ta, modelată după buna ta voință, o copie a unicului Imperiu; și pe atât ne depășim toate celelalte neamuri pe cât te urmăm pe tine. Adesea m-ai îndemnat să iubesc senatul, să îmbrățișez cu căldură legile împăraților din trecut, să unesc laolaltă toate mădularele Italiei. [...] Există, de asemenea, acel sentiment nobil, iubirea față de orașul Roma, de care doi principi, care guvernează amândoi în numele ei, nu ar trebui să fie despărțiți niciodată.”

—Scrisoare a lui Theodoric către Anastasiu

Relațiile lui Theodoric cu suzeranul său nominal, împăratul roman de răsărit, au fost întotdeauna încordate, atât din motive politice, cât și religioase. Mai ales în timpul domniei lui Anastasiu, acestea au dus la mai multe ciocniri, dintre care niciuna nu a escaladat însă într-un război general. În anii 504–505, trupele lui Theodoric au lansat o campanie pentru a redobândi Panonia și orașul cu o importanță strategică deosebită Sirmium, foste teritorii ale prefecturii pretoriene a Italiei, care erau acum ocupate de gepizi.

Campania a avut succes, dar a dus și la un scurt conflict cu trupele imperiale, în care goții și aliații lor au ieșit victorioși. Pe plan intern, schisma dintre patriarhiile Romei și Constantinopolului, provocată de sprijinul imperial pentru Henotikon, precum și de convingerile monofizite ale lui Anastasiu, i-au convenit lui Theodoric, deoarece clerul și aristocrația romană din Italia, conduse de papa Simachus, s-au opus cu vigoare acestora.

Astfel, pentru o vreme, Theodoric a putut conta pe sprijinul acestora. Războiul dintre franci și vizigoți a dus la noi tensiuni între Theodoric și împărat, întrucât Clovis a reușit să se prezinte drept campion al Bisericii Occidentale împotriva goților arieni „eretici”, obținând sprijinul împăratului. Aceasta a dus chiar la trimiterea unei flote de către Anastasiu în anul 508, care a devastat coastele Apuliei.

Odată cu urcarea pe tron a lui Iustin I în 518, părea că s-a restabilit o relație mai armonioasă. Eutharic^⁠(d), ginerele și succesorul desemnat al lui Theodoric, a fost numit consul pentru anul 519, în timp ce în 522, pentru a sărbători soluționarea schismei acaciene, Iustin i-a permis lui Theodoric să numească ambii consuli. Curând însă, legislația antiariană a lui Iustin avea să provoace o reizbucnire a tensiunilor, iar neînțelegerile au crescut între goți și Senat, ai cărui membri, în calitate de calcedonieni, își îndreptaseră acum sprijinul spre împărat.

Suspiciunile lui Theodoric au fost confirmate prin interceptarea unor scrisori compromițătoare între senatori de frunte și Constantinopol, ceea ce a dus la întemnițarea și executarea lui Boethius în 524. Papa Ioan I a fost trimis la Constantinopol pentru a media în favoarea arienilor și, cu toate că și-a dus misiunea la bun sfârșit, la întoarcere a fost închis și a murit la scurt timp după aceea. Aceste evenimente au alimentat și mai mult sentimentul popular împotriva goților.

Moartea lui Theodoric și disputele dinastice (526–535)

După moartea lui Theodoric la 30 august 526, realizările sale au început să se prăbușească. Întrucât Eutharic murise în 523, lui Theodoric i-a urmat la tron nepotul său minor, Athalaric, aflat sub tutela mamei sale, Amalasuntha, în calitate de regentă. Lipsa unui moștenitor puternic a făcut ca rețeaua de alianțe care înconjura statul ostrogot să se dezintegreze: regatul vizigot și-a redobândit autonomia sub conducerea lui Amalaric, relațiile cu vandalii au devenit din ce în ce mai ostile, iar francii au pornit din nou pe calea expansiunii, supunând turingienii și burgunzii și gonindu-i aproape pe vizigoți din ultimele lor posesiuni din sudul Galiei. Poziția de preemțiune de care s-a bucurat Regatul Ostrogot sub Theodoric în Apus a trecut acum în mod irevocabil în mâinile francilor.

Acest climat extern periculos a fost agravat de poziția internă slabă a regenței. Amalasuntha fusese educată în spirit roman și intenționa să continue politicile tatălui său de împăcare între goți și romani. În acest scop, ea a căutat activ sprijinul Senatului și al împăratului Iustinian I, punându-i la dispoziție chiar și baze în Sicilia în timpul războiului vandalic. Cu toate acestea, aceste idei nu s-au bucurat de prea multă trecere în rândul nobilimii gotice, care, în plus, era nemulțumită să fie condusă de o femeie. Aceștia au protestat când ea a hotărât să i ofere fiului ei o educație romană, preferând ca Athalaric să fie crescut ca un războinic. Ea a fost nevoită să-i concedieze tutorii romani, însă, în schimb, Athalaric s-a dedat unei vieți de desfrâu și excese, care avea să-l ducă la o moarte prematură.

„[Amalasuntha] se temea că ar putea fi disprețuită de goți din cauza slăbiciunii sexului său. Așadar, după multă chibzuință, a hotărât [...] să-l cheme pe vărul ei Theodahad din Toscana, unde ducea o viață retrasă acasă, și l-a urcat astfel pe tron. Însă el a dat uitării rudenia lor și, după scurt timp, a pus să fie luată din palatul din Ravenna și dusă pe o insulă din lacul Bolsena^⁠(d), unde a ținut-o în exil. După ce și-a petrecut acolo foarte puține zile în durere, a fost sugrumată în baie de oamenii lui de încredere.”

În cele din urmă, în rândul goților a luat naștere un complot pentru a o răsturna. Amalasuntha a decis să acționeze împotriva lor, însă, ca măsură de precauție, a făcut și pregătiri pentru a fugi la Constantinopol, ba chiar i-a scris lui Iustinian cerându-i protecția. În cele din urmă, a reușit să-i execute pe cei trei conducători ai complotului, iar poziția sa a rămas relativ sigură până când, în 533, starea de sănătate a lui Athalaric a început să se deterioreze grav.

Amalasuntha a apelat atunci pentru sprijin la singura ei rudă, vărul său Theodahad, trimițând totodată ambasadori la Iustinian și propunându-i să i cedeze Italia. De altfel, Iustinian și-a trimis un reprezentant capabil, pe Petru din Tesalonic, pentru a duce la bun sfârșit negocierile, însă chiar înainte ca acesta să fi trecut în Italia, Athalaric murise (la 2 octombrie 534), Amalasuntha îl încoronase pe Theodahad ca rege într-o încercare de a-și asigura sprijinul, iar acesta o destituise și o închisese. Theodahad, care avea o fire pașnică, a trimis imediat trimiși pentru a-și anunța urcarea pe tron în fața lui Iustinian și pentru a-l asigura de siguranța Amalasunthei.

Iustinian a reacționat imediat oferindu-și sprijinul reginei detronate, însă la începutul lunii mai 535, aceasta a fost executată.[a] Această crimă a servit drept pretext perfect pentru Iustinian, aflat la curajul victoriei forțelor sale asupra vandalilor, să invadeze regatul got drept represalii. Theodahad a încercat să împiedice războiul, trimițându-și solii la Constantinopol, dar Iustinian era deja hotărât să recupereze Italia. Theodahad putea spera să evite războiul numai renunțând la tron în favoarea Imperiului.

Războiul got și sfârșitul Regatului Ostrogot (535–554)

Războiul got dintre Imperiul Roman de Răsărit și Regatul Ostrogot s-a purtat între anii 535 și 554 în Italia, Dalmația, Sardinia, Sicilia și Corsica. Acesta este împărțit în mod obișnuit în două etape. Prima etapă a durat din 535 până în 540 și s-a încheiat odată cu căderea Ravennei și aparenta recucerire a Italiei de către bizantini. Odată cu căderea Ravennei, capitala regatului a fost mutată la Pavia, care a devenit unul dintre ultimele centre de rezistență ostrogotă ce au continuat războiul și s-au opus stăpânirii romano-orientale.

Arhitectură

Din cauza scurtei istorii a regatului, nu s-a realizat nicio fuziune între cele două popoare și arta lor. Cu toate acestea, sub patronajul lui Theodoric și al Amalasunthei, au fost întreprinse ample lucrări de restaurare a vechilor clădiri romane, iar tradiția arhitecturii civice romane a fost continuată. La Ravenna, au fost ridicate biserici noi și clădiri monumentale, dintre care câteva s-au păstrat.

Bazilica Sant'Apollinare Nuovo, baptisteriul ei și Capela Arhiepiscopală urmează motivele arhitecturale și decorative tipice tardo-romane, însă Mausoleul lui Theodoric prezintă elemente pur gotice, cum ar fi construcția sa nu din cărămida obișnuită, ci din blocuri masive de calcar de Istria, sau acoperișul format dintr-o singură piatră de 300 de tone.

Menținerea, restaurarea și, în unele cazuri, construcția de noi sisteme de alimentare cu apă funcționale în multe orașe din afara Ravennei au avut loc, de asemenea, în Regatul Ostrogot. Un oficial, numit comes formarum, a fost desemnat să supravegheze apeductele regatului, care prezentau o importanță deosebită pentru Theodoric. Cultura băilor publice a continuat, de asemenea, cu asiduitate sub administrația ostrogotă, existând numeroase exemple în care Theodoric a încurajat această practică prin restaurarea și construirea de băi publice în orașe precum Verona și Pavia, mergând până la subvenționarea taxelor de intrare în cazul băilor publice din Spoleto.

Literatură

Unele opere mai vechi au fost copiate în greacă și gotă (de exemplu, Codex Argenteus^⁠(d)), iar literatura se înscrie ferm în tradiția greco-romană. Cassiodor, provenind dintr-o familie distinsă și învestit el însuși cu funcții înalte (consul și magister officiorum), reprezintă clasa conducătoare romană. Asemenea multora din categoria sa socială, el i-a slujit pe Theodoric și pe moștenitorii acestuia cu loialitate și competență, aspect reflectat în scrierile epocii.

În Chronica, utilizată ulterior de Iordanes în Getica, precum și în diferitele panegirice scrise de el și de alți romani marcanti ai vremii pentru monarhii goți, tradiția literară și istorică romană a fost pusă în slujba noilor suverani goți. Poziția sa privilegiată i-a permis să alcătuiască Variae Epistolae, o colecție de corespondență de stat care oferă o perspectivă profundă asupra mecanismelor interne ale statului got. Boethius este o altă figură marcantă a epocii. Cu o educație aleasă și provenind, de asemenea, dintr-o familie distinsă, el a scris lucrări de matematică, muzică și filozofie. Cea mai faimoasă operă a sa, Consolatio philosophiae, a fost scrisă în timp ce se afla în închisoare sub acuzația de trădare.

În limbele germanice, regele Theodoric a inspirat nenumărate legende de veridicitate îndoielnică.

Populația

Populația Regatului Ostrogot era formată în covârșitoarea ei majoritate din locuitori care trăiseră acolo înainte de sosirea ostrogoților, aceștia din urmă reprezentând o minoritate. Se pare că a existat o colonizare ostrogotă redusă în Italia, la sud de Roma și Pescara. Picenum și partea de nord a Samniului au fost zone cu o puternică așezare ostrogotă, la fel ca și regiunile situate la vest de Ravenna, în apropiere de Milano și Pavia, precum și zonele de la poalele Alpilor. Așezări ostrogote de mici dimensiuni au avut loc în Dalmația, vestul Panoniei și în unele zone din Tuscia.

Economie și sclavie

Vilele rurale care existau la țară au fost abandonate sau li s-a dat o altă întrebuințare. De asemenea, agricultura a devenit mai diversificată, culturile forestiere și zootehnia câștigând o răspândire tot mai mare. În perioada ostrogotă, orașele din interiorul uscatului s-au izolat mai mult de lumea exterioară și au devenit mai dependent de zonele de producție locale. Orașele situate de-a lungul coastei italiene își primeau în continuare comerțul din Africa de Nord și din diverse locuri din Mediterana Orientală.

În Regatul Ostrogot, sclavia era o practică răspândită, întâlnită cu precădere în zonele rurale. Sclavii duceau o viață aspră, având parte de puține drepturi sau privilegii, și „puteau fi transferați după bunul plac de la o moșie la alta”. Un sclav putea fi ucis de stăpânul său dacă întreținea relații sexuale cu o văduvă sau dacă provoca un incendiu. Aceștia nu se puteau căsători legal și nu li se permitea să fie puși să lucreze împreună cu țăranii liberi. Sclavia a continuat în Italia și după căderea ostrogoților.

• Amory, Patrick (2003). People and Identity in Ostrogothic Italy, 489–554 (Oameni și identitate în Italia ostrogotă, 489–554) (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-52635-7.
• Barnwell, P. S. (1992). Emperor, Prefects & Kings: The Roman West, 395–565 (Împărat, prefecți și regi: Apusul roman, 395–565) (în engleză). Chapel Hill: UNC Press. ISBN 978-0-8078-2071-1.
• Burns, Thomas S. (1984). A History of the Ostrogoths (O istorie a ostrogoților) (în engleză). Bloomington: Indiana University Press.
• Gibbon, Edward. „History of the Decline and Fall of the Roman Empire. Vol. IV. Chapters 41 (Istoria declinului și a căderii Imperiului Roman. Vol. IV. Capitolul 41)” (în engleză). World Wide School. Accesat în 20 septembrie 2026.
• Gibbon, Edward. „History of the Decline and Fall of the Roman Empire. Vol. IV. Chapters 43 (Istoria declinului și a căderii Imperiului Roman. Vol. IV. Capitolul 43)” (în engleză). World Wide School. Accesat în 20 septembrie 2026.
• Heather, Peter (1998). The Goths (Goții) (în engleză). Oxford: Blackwell Publishing. ISBN 978-0-631-20932-4.
• Sardella, Teresa (2011). „Variations on Religious Otherness through Throne, Altar, and Monastic School (Ostrogoth Italy, 6th century)”. Variations on Religious Otherness through Throne, Altar, and Monastic School (Ostrogoth Italy, 6th century) (Variații privind alteritatea religioasă prin tron, altar și școală monastică (Italia ostrogotă, secolul al VI-lea)) (în engleză). Leiden și Boston: Brill. pp. 179–197. ISBN 978-90-04-21112-4.
• Wolfram, Herwig; Dunlap, Thomas (1997). The Roman Empire and its Germanic peoples (Imperiul Roman și popoarele sale germanice) (în engleză). Berkeley: University of California Press. ISBN 978-0-520-08511-4.

• Cristini, Marco (2023). La politica esterna dei successori di Teoderico (Politica externă a succesorilor lui Teodoric) (în italiană). Roma: «L’Erma» di Bretschneider.
• Hecken, David (2022). Das amalische Italien. Herrschaft – Ethnographie – Integration (Italia amalică: Putere – Etnografie – Integrare) (în germană). 47. Rahden: Verlag Marie Leidorf.
• Wiemer, Hans-Ulrich (2020). Theoderich der Große und das gotische Königreich in Italien (Theodoric cel Mare și regatul gotic din Italia) (în germană). Berlin și Boston: De Gruyter Oldenbourg.

• Materiale media legate de Regatul Ostrogot la Wikimedia Commons