Legionarul roman (în latină legionarius; pl. legionarii) era un cetățean soldat al armatei romane. Acești soldați cucereau și apărau teritoriile Romei antice în timpul epocii Republicii și Principatului, alături de detașamente auxiliare și de cavalerie. În perioada de apogeu, legionarii romani erau considerați cea mai importantă forță de luptă din lumea romană.
Legionarii romani erau recrutați dintre cetățenii romani cu vârsta sub 45 de ani. Inițial, aceștia erau formați predominant din recruți din Italia romană, dar pe măsură ce timpul a trecut, au fost recrutați mai mulți din provincii. Pe măsură ce legionarii se mutau în provinciile nou cucerite, aceștia ajutau la romanizarea populației native și la integrarea regiunilor disparate ale Imperiului Roman într-o singură organizație politică. Legionarii se înrolau într-o legiune pentru 25 de ani de serviciu, o schimbare față de practica timpurie de a se înrola doar pentru o campanie. Se aștepta ca legionarii să lupte, dar construiau și o mare parte din infrastructura Imperiului Roman și serveau ca forță de poliție în provincii. Construiau proiecte mari de lucrări publice, cum ar fi ziduri, poduri și drumuri. Ultimii cinci ani de serviciu ai legionarilor erau în sarcini mai ușoare. Odată pensionat, un legionar roman primea o parcelă de pământ sau echivalentul acesteia în bani și devenea adesea un membru politic al societății.
Condiții
Salariu
În timpul Pax Romana, un legionar roman de rând era plătit cu 225 de denari pe an. Această sumă a fost crescută la 300 de denari în timpul domniei lui Domițian. Cu toate acestea, în timpul crizei din secolul al III-lea, inflația și haosul au perturbat salariile legionarilor, împărații permițându-le adesea legionarilor să confiște bunuri de la civili. Veniturile lor erau completate de donații din partea împăraților, fie pentru a asigura loialitatea legiunii, fie pentru a o recompensa după o campanie de succes. Jafurile și prăzile suplimentează veniturile unui legionar și sunt folosite ca un stimulent important pentru ca soldații să-și urmeze împăratul în campanii. La sfârșitul anilor de serviciu, legionarii romani primeau o mică alocație de pământ sau un echivalent monetar.
Pe măsură ce Imperiul Roman s-a consolidat, au fost construite fortărețe legionare permanente, iar multe s-au transformat în orașe. Aceste fortărețe conțineau băi publice, taverne și chiar amfiteatre unde se țineau festivaluri și expoziții cu animale. Cu toate acestea, legionarilor nu li s-a permis să se căsătorească legal până la domnia lui Septimius Severus (deși soții lor erau adesea recunoscuți), cel mai probabil din cauza necesității implicite de a avea grijă de văduvă în cazul morții unui legionar.
Antrenament
La prima înrolare, un recrut roman (tiro) nu i se dădeau arme reale pentru antrenament. În schimb, i se dădeau săbii și scuturi din lemn, concepute să fie de două ori mai grele decât omologii lor în luptă. Acest lucru îi permitea recrutului să-și dezvolte forța pe măsură ce se antrena cu aceste arme din lemn. Pe lângă antrenamentul de luptă, recrutul era învățat și alte abilități necesare, cum ar fi înotul și instalarea taberei. Mai presus de toate, însă, recrutului i se preda disciplina și era antrenat de două ori pe zi în timpul perioadei sale de antrenament. După această perioadă, care putea dura până la șase luni, recrutul devenea milit și trimis în legiunea sa. Disciplina era baza succesului armatei, iar soldații erau antrenați constant cu armele și mai ales cu exerciții fizice, precum marșuri forțate cu încărcătură completă și în formație strânsă. Întrucât disciplina era importantă, infracțiunile erau aspru pedepsite de către centurioni. Pedepsele puteau varia de la obligarea de a petrece noaptea în afara taberei, la bătaia cu bâtele, până la lapidarea indivizilor sau execuțiile unităților care implicau decimarea. Cu toate acestea, onoruri, recompense și promovări erau acordate frecvent legionarilor care se distingeau în luptă sau prin servicii exemplare.
Dietă
Un legionar roman avea două sau trei mese pe zi: prandiumul (micul dejun) și cena (cina). Pentru aceste mese, soldații primeau rații regulate, constând în principal din grâu, care constituia aproximativ 60-70% din rațiile totale ale unui soldat. Acestea erau consumate fie sub formă de pâine, fie de terci. Cu toate acestea, în timpul campaniei, soldații își găteau rațiile de grâu în biscuiți tari. Alte rații ce suplimentau rațiile de grâu includeau o varietate de alimente, dar în principal vin, oțet, legume (în mare parte fasole sau linte), sare, carne de porc sărată, brânză și ulei de măsline. Cu toate acestea, acestea nu includeau fructe. Prin culesul de alimente, comerțul cu negustorii, rechiziționarea sau raidurile din timpul campaniilor, legionarul roman putea obține și alte alimente care nu erau incluse în rațiile sale.
Sănătate
Forturile romane permanente adăposteau spitale, unde medicii (medici) operau legionarii răniți, accidentați sau bolnavi. Acest personal medical izola soldații bolnavi, reducând astfel șansa ca o posibilă boală infecțioasă să se răspândească în armată. Forturile și taberele romane erau planificate astfel încât să scadă răspândirea bolilor transmise prin apă. Legionarii care erau grav și permanent răniți sau răniți primeau missio causaria, sau o eliberare din serviciu medical. Această eliberare venea cu multe beneficii, inclusiv scutirea de unele taxe și de unele îndatoriri civice.
Alți legionari
„Legionar” este un termen folosit pentru membrii diferitelor forțe militare cărora li s-a acordat titlul de „legiune”, deși nu seamănă deloc cu infanteria grea a Romei antice. În secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, această denumire era uneori acordată unităților care cuprindeau atât componente călare, cât și infanterie. Mai recent, titlul a fost folosit de Legiunea Străină Franceză, Legiunea Spaniolă și Legiunile Poloneze. Membrii acestor legiuni moderne sunt adesea numiți légionnaires, termenul francez pentru legionar. Termenul a fost folosit și de gruparea paramilitară de extremă dreapta românească, cunoscută sub numele de Garda de Fier.
