Cromatografia (din limba greacă: χρῶμα chroma „culoare” și γράφειν graphein „a scrie”) face referire la tehnicile de laborator prin care se separă substanțele chimice din amestecuri sau soluții. Se deosebesc două faze cromatografice: faza mobilă și faza staționară (sau fixă). Principiul separării cromatografice constă în distribuția inegală a componentelor unui amestec între cele două faze. Amestecul este dizolvat întru-un fluid (faza mobilă), care îl va trece printr-o structură ce conține un alt material (faza staționară). Diferitele componente ale amestecului trec prin faza staționară cu viteze diferite, ceea ce presupune separarea lor. Separarea se bazează astfel pe partiția diferențială între faza mobilă și faza staționară. Diferențele subtile în coeficientul de partiție al unui compus determină o retenție diferențiată pe faza staționară și, prin urmare, afectează separarea.
Cromatografia poate fi preparativă sau analitică. Scopul cromatografiei preparative este de a separa componentele unui amestec, fie cu scopul analizei sau a utilizării lor ulterioare, și prin urmare, este o formă de purificare. Acest proces este asociat cu costuri mai mari datorită modului său de producție. Cromatografia analitică se efectuează în mod normal cu cantități mai mici de material și are rolul de a stabili prezența sau măsura proporțiile relative ale analiților într-un amestec. Cele două tipuri nu se exclud reciproc.
Istoric
Prima aplicație cromatografică a fost dezvoltată de botanistul Mihail Țvet între 1901–1905 la universitățile din Kazan și Varșovia. El a dezvoltat tehnica și a inventat termenul de cromatografie în primul deceniu al secolului al XX-lea, în principal pentru separarea pigmenților vegetali, cum ar fi clorofila, carotenii și xantofilele. Deoarece aceste componente se separă în benzi de culori diferite (verde, portocaliu și respectiv galben), ele au inspirat direct numele tehnicii. Noile tipuri de cromatografie dezvoltate în anii 1930 și 1940 au făcut tehnica utilă pentru diverse procese de separare.
Tehnica cromatografiei s-a dezvoltat substanțial ca urmare a activității realizate de Archer John Porter Martin și Richard Laurence Millington Synge în anii 1940 și 1950, pentru care au câștigat Premiul Nobel pentru Chimie în 1952. Aceștia au stabilit principiile și tehnicile de bază ale cromatografiei de partiție, iar munca lor a încurajat dezvoltarea rapidă a mai multor metode cromatografice: cromatografia pe hârtie, cromatografia gazoasă și ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de cromatografie lichidă de înaltă performanță. De atunci, tehnologia a avansat rapid. Cercetătorii au descoperit că principiile principale ale cromatografiei lui Tsvet ar putea fi aplicate în multe moduri diferite, rezultând diferitele varietăți de cromatografie descrise mai jos. Progresele îmbunătățesc continuu performanța tehnică a cromatografiei, permițând separarea unor molecule din ce în ce mai similare.
Tipuri
Cromatografie poate fi analitică sau preparativă. Scopul cromatografiei preparative este separarea componentelor unui amestec pentru ca acestea să fie folosite (fiind astfel o metodă de separare). Cromatografia analitică se face, de obicei, cu cantități mai mici de material și are ca scop măsurarea unor proporții relative a componentelor amestecului. De asemenea, se deosebesc și alte tipuri, în funcție de faza staționară: cromatografia pe strat subțire (notată TLC), cromatografia de lichide, cromatografia de gaze, etc.
