factograf
RO

dictator al Italiei între 1922 și 1945 (1883-1945)

Benito Mussolini

Benito Mussolini

Key facts

data nașterii29 iulie 1883
data decesului28 aprilie 1945
educat laUniversitatea din Lausanne
ocupațiejurnalist, învățător, politician
locul nașteriiPredappio
locul decesuluiGiulino
partener de căsătorieRachele Mussolini
funcție deținutăprim-ministru al Regatului Italiei
partid politicPartidul Fascist Republican
onoruriOrdinul Vulturul Alb
Benito Mussolini
Date personale
Nume la naștereBenito Amilcare Andrea Mussolini
Născut
Predappio, Emilia-Romagna, Italia
Decedat (61 de ani)
Giulino, Tremezzina⁠(d), Lombardia, Regatul Italiei
ÎnmormântatCripta Mussolini[*] ()
cimitero maggiore di Milano[*] (–)
Cauza decesuluiexecuție sumară[*] (rană prin împușcare[*])
PărințiAlessandro Mussolini[*]
Rosa Maltoni[*]
Frați și suroriEdvige Mussolini[*]
Arnaldo Mussolini[*]
Căsătorit cuRachele Mussolini[*] (–)
Ida Dalser[*]
CopiiBruno Mussolini[*]
Edda Mussolini[*]
Vittorio Mussolini[*]
Anna Maria Mussolini[*]
Romano Mussolini[*]
Benito Albino Dalser[*]
Cetățenie Republica Socială Italiană
 Regatul Italiei
Religieateu
Ocupațiejurnalist
învățător
politician
Locul desfășurării activitățiiMilano
Roma
Limbi vorbitefranceză
italiană
germană
Ministru de externe
În funcție
 – 
Prim-ministru
În funcție
 – 
ministro degli affari esteri del Regno d'Italia[*]
În funcție
 – 
Precedat deGaleazzo Ciano
Succedat deRaffaele Guariglia[*]
În funcție
 – 
Precedat deDino Grandi
Succedat deGaleazzo Ciano
În funcție
 – 
Precedat deCarlo Schanzer[*]
Succedat deDino Grandi
Consilier național al Camera dei Fasci e delle Corporazioni[*]
În funcție
 – 
LegislaturăXXX legislatura del Regno d'Italia[*]
primo maresciallo dell'Impero
În funcție
 – 
Împreună cuVictor Emanuel al III-lea al Italiei
ministro dei lavori pubblici del Regno d'Italia[*]
În funcție
 – 
Precedat deLuigi Razza[*]
Succedat deGiuseppe Cobolli Gigli[*]
În funcție
 – 
Precedat deMichele Bianchi[*]
Succedat deAraldo di Crollalanza[*]
În funcție
 – 
Precedat deGiovanni Giuriati[*]
Succedat deMichele Bianchi[*]
Ministru al Africii Italiene[*]
În funcție
 – 
Precedat deEmilio De Bono[*]
Succedat deMelchiade Gabba[*]
În funcție
 – 
Precedat deLuigi Federzoni[*]
Succedat deEmilio De Bono[*]
În funcție
 – 
Precedat deLuigi Federzoni[*]
Succedat dePietro Lanza di Trabia[*]
Deputat al Regatului Italiei
În funcție
 – 
LegislaturăXXIX legislatura del Regno d'Italia[*]
În funcție
 – 
LegislaturăXXVIII legislatura del Regno d'Italia[*]
În funcție
 – 
LegislaturăXXVII legislatura del Regno d'Italia[*]
În funcție
 – 
LegislaturăXXVI legislatura del Regno d'Italia[*]
ministro della marina del Regno d'Italia[*]
În funcție
 – 
Precedat deGiuseppe Sirianni[*]
Succedat deRaffaele de Courten[*]
În funcție
 – 
Precedat dePaolo Ignazio Maria Thaon di Revel
Succedat deGiuseppe Sirianni[*]
ministro dell'aeronautica del Regno d'Italia[*]
În funcție
 – 
Precedat deItalo Balbo
Succedat deRenato Sandalli[*]
În funcție
 – 
Succedat deItalo Balbo
Ministru de război al Regatului Italiei[*]
În funcție
 – 
Precedat dePietro Gazzera[*]
Succedat deAntonio Sorice[*]
În funcție
 – 
Precedat deAntonino Di Giorgio[*]
Succedat dePietro Gazzera[*]
ministro delle corporazioni del Regno d'Italia
În funcție
 – 
Precedat deGiuseppe Bottai[*]
Succedat deFerruccio Lantini[*]
În funcție
 – 
Succedat deGiuseppe Bottai[*]
ministro dell'interno del Regno d'Italia[*]
În funcție
 – 
Precedat deLuigi Federzoni[*]
Succedat deUmberto Ricci[*]
În funcție
 – 
Precedat dePaolino Taddei[*]
Succedat deLuigi Federzoni[*]
Prim-ministru al Regatului Italiei[*]
În funcție
 – 
Precedat deLuigi Facta
Succedat dePietro Badoglio

PremiiOrdinul Vulturul Alb
Ordinul Leul Alb în grad de mare cruce[*] ()
Ordine dello Speron d'oro[*]
Ordinul Lāčplēsis[*]
Orden del Quetzal[*]
Collar de la Gran Orden Imperial de las Flechas Rojas[*] ()
cavaliere dell'Ordine supremo della Santissima Annunziata[*]
Ordinul Sfinții Maurițiu și Lazăr în grad de mare cruce[*]
cavaliere di gran croce dell'Ordine della Corona d'Italia[*]
Partid politicPFR[*] (–)
Partidul Național Fascist (–)
Fasci Italiani di Combattimento (–)
Partito Fascista Rivoluzionario[*] (–)
PSI[*] (–)
Alma materUniversitatea din Lausanne[*] (științe sociale, )
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text 

Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. , Predappio, Emilia-Romagna, Italia – d. , Giulino, Tremezzina⁠(d), Lombardia, Regatul Italiei) a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943. Un socialist italian celebru, membru marcant al Partidului Socialist Italian (Partito Socialista Italiano) a creat un stat fascist utilizând propaganda și teroarea de stat. Folosindu-și carisma, controlul total al mediei și intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-Al Doilea Război Mondial alături de Germania lui Adolf Hitler a făcut din Italia o țintă pentru atacurile Aliaților, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii fasciste mussoliniene și moartea lui.

Biografie timpurie

S-a născut pe 29 iulie 1883, ca fiu al unei învățătoare de țară, Rosa (născută Maltoni) și al lui Alessandro Mussolini, fierar și hotelier, ce cu greu își găsea de lucru, din cauza controverselor provocate și violențelor asupra adversarilor politici, un revoluționar socialist cu simpatii Italiano-naționaliste, spre sfârșitul vieții devine alcoolic. Prenumele Amilcare și Andrea sunt puse de tatăl său în onoarea socialiștilor Italieni Andrea Costa și Amilcare Cipriani.

Este educat cu idei socialiste, nume precum Karl Marx sunt des evocate de tatăl său. Școala elementară o face în Dovia. Natura sa rebelă și indisciplina sa "naturală" se văd încă din timpul frecventării școlii secundare, la Predappio, pe care a terminat-o cu greu, la 14 ani, fiind de mai multe ori aproape de exmatriculare. Trimis apoi la Faenza, la un liceu al Călugărilor Salezieni, se revoltă din nou, contra ordinii și disciplinei impuse, fiind exmatriculat. Trimis în cele din urmă la un liceu public din Forlí, îl termină cu dificultate datorată, din nou, naturii și comportamentului său anarhic. După terminarea liceului, pentru o scurtă perioadă de timp, a predat într-o școală elementară.

În 1902 pleacă în Elveția, unde trăiește pe apucate, prestând tot felul de munci necalificate. În timpul șederii sale în Elveția, a intrat deseori în conflicte cu poliția locală pentru vagabondaj și încăiereri. În 1904 se întoarce în Italia pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu. Predă din nou în școli elementare, între 1907-1908. În 1909 se mută în Trent, Austria, astăzi Trento, Italia, unde a lucrat pentru un ziar de orientare socialistă, lucrând, în același timp, la câteva din scrierile sale timpurii.

Are o relație cu Ida Irene Dalser, aceasta îl finanțează pe Mussolini și are un copil cu el, Benito Albino Mussolini, copil pe care Mussolini nu îl recunoaște, ajungând dictator îi va interna într-un azil de nebuni, ambii vor fi omorâți aici.

Se căsătorește cu Rachele Guidi, fiică vitregă a tatălui său datorită concubinajului lui Alesandro Mussolini cu Anna Guidi, cu care va avea 3 băieți și 2 fete. Din nou, intră în conflict cu autoritățile locale, de data asta cu cele din Austria, pentru poziția sa public revanșardă față de pretențile teritoriale ale Italiei la regiunea din jurul orașului Trent. Ca urmare, este expulzat din Austria.

După reîntoarcerea în Italia editează un ziar socialist în Forlí, ulterior, devine editor la un alt ziar socialist, "Avanti!",cu un tiraj de 100.000 exemplare pe zi acesta (Avanti) fiind cel mai important ziar socialist din Italia.

Scurtă trecere în revistă a dictaturii lui Benito Mussolini

Ca prim-ministru al Italiei pentru o perioadă de aproape 21 de ani, și mai apoi președinte al Republicii Sociale de la Salo (Repubblica Sociale di Salò), Benito Mussolini ar fi vrut să redea Italiei gloria Romei Antice și strălucirea Renașterii Italiene.

Există mitul că a reușit să reducă șomajul, îmbunătățit serviciile prestate de Căile Ferate Italiene sau că a distrus mafia, în realitate, propaganda de stat a inventat fraza că „Mussolini a făcut sa circule trenurile la timp, fără întârzieri”, după 1929 procesele împotriva mafiei au încetat iar presa controlată de stat nu a mai mediatizat acest subiect, între 1926-1935 100.000 de afaceri au falimentat, de 4 ori mai mult ca în decada precedentă, existau 1 milion foști muncitori ce acum erau șomeri.

Economia de piață este înlocuită cu una central planificată, de tip socialist, cu subvenții acordate de stat prin redirecționarea resurselor dela cei ce le produceau către ramurile preferate de partid (din 1926 devine partid unic), protecționism prin taxe mari la importuri, deficite datorate cheltuielilor bugetare mari, naționalizari în masă, corupție cauzată de importanța Partidul Național Fascist ce o avea in redistribuția resurselor, birocrație, inflație prin mărirea masei monetare de banca centrală în scopul finanțarii proiectelor guvernului, industrii și bănci falimentare scoase din faliment prin banii alocați de stat, datorii publice enorme.

Se ajunge ca 75% din economia națională sa fie controlată direct de stat, cealaltă parte fiind puternic reglementată de aparatul birocratic, în fapt (de facto) tot statul controla și restul activităților economice, numai Uniunea Sovietica se mai compara cu Italia Fascistă la acest capitol.

Mussolinii devine un susținător al lui John Maynard Keynes, un socialist ale căror idei sunt aplicate de susținătorii rolului statului în economie, acesta (Mussolini) afirmând: „Fascismul este pe deplin de acord cu domnul Maynard Keynes, [...] cartea excelentă Sfârșitul Laissez-Faire(1926), ar putea [...] să servească drept o introducere utilă în economia fascistă. Nu există aproape nimic de obiectat dar sunt multe de aplaudat”. Încă odată se văd originile socialiste ale fascismului, anume ura socialiștilor față de capitalism, piața liberă, economia de tip laissez-faire.

Prețul acestor aparente realizări economice deosebite a fost denigrarea practic totală a poporului italian și a primului său ministru în afara teritoriului țării, în special la Liga Națiunilor Unite.

A invadat Etiopia în 1935 și a participat la Războiul civil din Spania (1936 - 1939) de partea generalului Francisco Franco, fiind în același timp criticat de Marea Britanie și Franța, ambele puteri coloniale.

Benito Mussolini nu a fost nici religios și nici moral. Deși, la începutul anilor 1920 a interzis organizațiile catolice ale tineretului italian, mai târziu, în 1929, a îmbunătățit - într-un fel - relațiile cu Biserica Romano-Catolică prin semnarea Concordatului cu Papa Pius al XI-lea, la 11 februarie 1929. Conform documentului, papei este recunoscută suveranitatea Papalității asupra Vaticanului, iar catolicismul devine religie de stat în Italia. În schimb, Papalitatea recunoștea statul italian. Astfel se încheia o dispută veche din 1871.

Va avea nenumărate amante de-a lungul vieții sale, atât înainte cât și după casătorie.

Conflicte cu Mișcarea Socialistă Italiană și anii primului Război Mondial

La declanșarea Primului Război Mondial, Benito Mussolini intră în conflict deschis cu conducătorii Partidului Socialist Italian pentru poziția sa deschis și vehement exprimată de intrare a Italiei în război împotriva Germaniei.

Ca rezultat direct al "nesupunerii" sale față de politica partidului, la 25 noiembrie 1914, Mussolini este expulzat din Partidul Socialist Italian.

Imediat, Mussolini înființează propriul său ziar, Il Popolo d'Italia (Poporul Italiei), în care scrie editoriale virulente prin care încerca să determine schimbarea opiniei publice în sensul dorit de el cu scopul de face ca Italia să intre în război.

Când Italia a intrat în război, Benito Mussolini s-a înscris ca voluntar în armată, devenind caporal, precum un alt caporal celebru, Adolf Hitler.

În război, a servit efectiv pe câmpul de luptă, din septembrie 1915 până în februarie 1917 când a fost rănit și apoi demobilizat.

Dictatorul fascist Mussolini, "Il Duce"

În martie 1919, mai exact la 23 martie, Mussolini fondează la Milano primul grup politic de orientare fascistă (vedeți Fascismul italian), Fasci Italiani di Combattimento.

Inițial programul grupului său politic avea o orientare strict naționalistă, căutând să atragă categoria largă a veteranilor Primului Război Mondial. Ca un laitmotiv, Mussolini insista pe refacerea gloriei Romei antice.

Mai târziu, realizând că grupul său țintă de veterani de război nu este suficient pentru realizarea țelurilor sale politice, Mussolini adaugă o altă componentă programului său fascist, care se adresa specific italienilor bogați, proprietari de companii și terenuri.

În octombrie 1922, Mussolini organizează Marșul asupra Romei (Marcia su Roma). La ordinul său, mii de fasciști se îndreaptă spre Roma pentru a prelua puterea. Intimidat și temându-se de un război civil, regele Victor Emanuel al III-lea îl desemnează pe Mussolini drept prim-ministru. În anii următori, Mussolini preia treptat întreaga putere, luându-și titlul de "Il Duce" și impunând în Italia cultul propriei personalități.

Intervențiile armate în Etiopia, Spania

În 1935 și 1936, având ca bază de operații militare Somalia, care era deja o colonie italiană la acea vreme. Benito Mussolini a târât Italia într-o serie de războaie inutile, forțele militare italiene invadează (la 3 octombrie 1935) și cuceresc cu ușurință Etiopia, țară pașnică, practic lipsită de forțe armate.[1] Arhivat în , la Wayback Machine.

Absolut fără nici o glorie, folosind armament dintre cel mai modern pentru acea vreme (tancuri, tunuri, mitraliere, mortiere, puști, pistoale, gaze de lupta, etc.), armata italiană măcelărește, în maniera clară a unui genocid atât populația pașnică cât și pe acei care s-au încumetat cu vitejie să opună rezistență agresorilor doar cu arcuri cu săgeți și sulițe.

Cu aceeași ocazie, armata italiană cucerește cu ușurință și restul rămas necucerit al Somaliei, cât și teritoriile pe care se găsește astăzi Eritreea.

În 1936, când Războiul Civil din Spania a izbucnit cu furie, divizând națiunea spaniolă în două, atât Adolf Hitler cât și Benito Mussolini hotărăsc, de comun acord, să sprijine prin toate modurile posibile liderul rebel spaniol, generalul Francisco Franco. Printre alte ajutoare militare, așa cum ar fi armament, muniție și bani, Mussolini trimite trupe italiene (circa 70.000 soldați, între 1936-1938), care participă în lupte, în mod deschis, de partea naționaliștilor generalului Francisco Franco.

Al Doilea Război Mondial

După ce germanii invadaseră și ocupaseră aproape total Franța, trupele fasciste italiene intră în sudul Franței. Câteva zile mai târziu, Franța capitulează.

Cu excepția acestei „victorii de paie”, trupele italiene au avut parte doar de dezastre oriunde s-au aflat: în Africa de Nord, în Grecia și, la sfârșitul războiului, chiar în Italia. De fapt, pentru o bună bucată de vreme, trupele germane au susținut puternic trupele italiene chiar pe teritoriul italian salvându-le de la un dezastru mai timpuriu. Dezastrul, soldat cu colapsul total al funcționalității armatei italiene, s-a produs odată cu deschiderea celui de-al doilea front de luptă în Italia în 1943 și înaintarea inexorabilă a aliaților de la sud spre nord.

Marele Consiliu Fascist s-a întors împotriva lui Mussolini în iulie 1943 acuzându-l de toate dezastrele militare italiene și retrăgându-i toate prerogativele de conducător. Mussolini a fost apoi arestat din ordinul regelui Victor Emanuel al III-lea, care l-a desemnat ca prim-ministru pe mareșalul Pietro Badoglio. Noul guvern a trecut de partea Aliaților.

Mussolini e eliberat de un comando german condus de Otto Skorzeny și instalat în fruntea unui stat-marionetă, în nordul Italiei, așa-numita Republică de la Salo. [2]

Moartea lui Benito Mussolini

De la stânga la dreapta, se pot vedea trupurile neînsuflețite ale fostului politician comunist Nicola Bombacci, ale ducelui Benito Mussolini, iubitei sale fidele, Clara Petacci, a ministrului Alessandro Pavolini și a renumitului politician fascist Achille…
De la stânga la dreapta, se pot vedea trupurile neînsuflețite ale fostului politician comunist Nicola Bombacci, ale ducelui Benito Mussolini, iubitei sale fidele, Clara Petacci, a ministrului Alessandro Pavolini și a renumitului politician fascist Achille…

În primăvara lui 1945, când era clar că Axa pierduse războiul, după înfrângerea totală a Wehrmacht-ului, din nordul Italiei, Benito Mussolini, împreună cu amanta sa, Clara Petacci, încearcă să fugă spre Elveția.

Partizanii italieni comuniști îi capturează la Dongo, localitate pe malul lacului Como, și, fără judecată, „pentru crime împotriva poporului italian,” îi execută prin împușcare ignorȃnd cerința Aliaților de a fi arestat, judecat și condamnat. Cadavrele lor sunt duse la Milano și atârnate cu capul în jos, agățate de călcâie de o bară de acoperiș, împreună cu cadavrele altor câtorva demnitari fasciști, în fața unei benzinării mari a companiei Esso din Piazzale Loreto. La spectacol au asistat mii de italieni și numeroși militari ai armatei americane. Înainte de a fi atârnate, cadavrele au fost lăsate o vreme pe jos, în piațeta Loreto, înconjurate de mulțime. Unii loveau cadavrele cu picioarele, iar craniul lui Mussolini a fost strivit.

Mai târziu, rămășițele pământești ale „Ducelui” au fost înmormântate în secret, de teama unor demonstrații ale credincioșilor săi suporteri și/sau epigoni. În 1957-1958, la cererea văduvei sale Rachele Mussolini (1890-1979), Benito Mussolini a fost deshumat și înmormântat în cripta familiei din Predappio.

Legături externe

  • en Mussolini In Pictures
  • en Comando Supremo: Benito Mussolini
  • Fața nevăzută a lui Benito Mussolini Arhivat în , la Wayback Machine., 6 mai 2011, Lavinia Irimia, Historia
  • Mussolini a avut o aventură amoroasă cu ultima regina a Italiei[nefuncțională], 5 septembrie 2011, Ciprian Plăiașu, Historia
  • Decesul unor democrații și nașterea dictaturilor: Italia și Germania Arhivat în , la Wayback Machine., 8 octombrie 2011, Andreea Lupșor, Historia
  • Mussolini – cuceritorul de femei Arhivat în , la Wayback Machine., 28 septembrie 2011, Revista Magazin
  • Benito Mussolini, scribd.com


Read next

In 154 languages

RomânăAfrikaansAlemannischአማርኛaragonésÆngliscअंगिकाالعربيةالدارجةمصرىasturianuаварअवधीazərbaycancaBasa BaližemaitėškaBikol Centralбеларуская (тарашкевіца)беларускаябългарскиभोजपुरीবাংলাbrezhonegbosanskicatalà閩東語 / Mìng-dĕ̤ng-ngṳ̄CebuanoکوردیcorsučeštinaчӑвашлаCymraegdanskDeutschZazakiΕλληνικάemiliàn e rumagnòlEnglishEsperantoespañoleestieuskaraestremeñuفارسیsuomivõrofrançaisNordfriiskfurlanFryskGaeilgeGàidhliggalegoAvañe'ẽGaelgעבריתहिन्दीhrvatskimagyarհայերենBahasa IndonesiaIdoíslenskamedžuslovjanskyitaliano日本語JawaქართულიTaqbaylitқазақшаಕನ್ನಡ한국어kurdîкомиkernowekкыргызчаLatinaLëtzebuergeschлезгиLingua Franca NovaLimburgsLigurelombardlietuviųlatviešuMadhurâमैथिलीMalagasyмакедонскиമലയാളംмонголमराठीBahasa MelayuMaltiMirandésမြန်မာဘာသာمازِرونیNedersaksiesPlattdüütschनेपालीNederlandsnorsk nynorsknorskߒߞߏoccitanиронਪੰਜਾਬੀPapiamentupolskiPiemontèisپنجابیportuguêsRuna Simiрусскийसंस्कृतम्sardusicilianuScotssrpskohrvatski / српскохрватскиසිංහලSimple EnglishslovenčinaslovenščinaSoomaaligashqipсрпски / srpskiSundasvenskaKiswahiliślůnskiதமிழ்తెలుగుไทยTagalogtolışitoki ponaTürkçeтатарча / tatarçaукраїнськаاردوoʻzbekcha / ўзбекчаvènetoTiếng ViệtVolapükWinaray吴语მარგალურიייִדישYorùbáZeêuws文言閩南語 / Bân-lâm-gí粵語中文

Text from Wikipedia, CC BY-SA 4.0 · Source article